Chiar dacă morala în care trăim zilnic, şi-n care desigur că, între timp, vom şi muri, este una tot mai relativistă şi mai "bălţată", vorba pre-postmodernului Nietzsche, mă încăpăţînez să cred că putem vorbi şi acum, şi sper mult timp încă înainte, de valori morale constante. Loialitatea este una dintre ele. Ce probă simplă am putea invoca pentru a susţine această opinie? Să ne gîndim numai cum s-ar putea desfăşura viaţa noastră în absenţa oricărui fel de ataşament, în lipsa totală a oricărei loialităţi? Testul absenţei (cel al judecăţii non-factuale ar spune un filosof al minţii - ca Radu Bogdan - de pildă) este, în ce mă priveşte, edificator. De asemenea, în acelaşi context: tot experimentăm post-datoria, post-moralitatea şi post-virtutea, dar am putea gîndi, riguros, pînă la capăt o trăire totală a vieţii în post-loialitate? Merită oricum să ne închipuim măcar în cuprinsul acestui test de ordin mintal. În ce consistă însă prezenţa loialităţii, iată ce e la fel de important să răspundem. Astfel, în chip intuitiv ne simţim îndreptăţiţi să considerăm loialitatea nu doar o simplă înclinaţie sau dispoziţie pur psihologică, ci o valoare, şi nu orice fel de valoare, ci una preeminent morală. Aceasta este, credem, prima "tăietură" pe care o întreprinde mintea noastră atunci cînd vrea să circumscrie, printr-un cuvînt, un fenomen aflat în iminenţa relaţiilor umane. În fapt, şi aceasta este o a doua constatare de ordin fenomenologic, loialitatea presupune o dublă articulare: pe de o parte, cu ceva sau cineva aflat în afara noastră şi, pe de altă parte, cu ceva important din noi înşine. Loiali sîntem faţă de semeni sau faţă de trecut sau faţă de reprezentarea (sau simbolizarea) ideilor în instituţii, în opere artistice sau în creaţii sacre. În toate aceste cazuri există un substanţial "dincolo de noi", dar legat empatic de noi. În ultimă instanţă, loialitatea presupune o