Mi-e dor de bascheţii chinezeşti de altădată. Mi-e cu atît mai dor cu cît atunci nu-mi plăceau. Momentul gloriei lor - ultimii ani '70 - a coincis, probabil, cu dorinţa mea pentru adidaşii albi cu trei dungi zimţuite şi cu un semn inconfundabil pe muchia tălpii. Era şi normală această inadecvare: bascheţii erau pe toate rafturile, în vreme ce adidaşii albi - chiar şi cei făcuţi sub licenţă în ţară - se dădeau pe sub mînă unei alte mîini care-i dădea pe sub mînă şi tot aşa de vreo trei ori. Bascheţii chinezeşti ajunseseră pînă în magazinele săteşti, în timp ce adidaşii albi se vedeau cel mai bine prin cataloagele Neckermann ce îmbolnăveau pe românce de gălbinare consumistă. (Că veni vorba: nu uita, române, că a fost o vreme în care ai ţinut Neckermannul la loc de cinste în bibliotecă, vreme în care birotica se rezuma, în intreprindere, la pixurile şi creioanele ţinute în cutii nemţeşti de bere decupate la un cap.) Aşa cum se întîmplă de regulă, rareori sîntem contemporani cu propriile noastre vise. Cred că vi-i reamintiţi, bascheţii chinezeşti. Albaştri sau negri, înalţi astfel încît îţi îmbrăcau glezna şi ţi-o ţineau strînsă în firul de şiret, cu o talpă relativ subţire de cauciuc - un cauciuc atît de fin încît simţeai, prin nervura tălpii, dacă ai sub picioare asfaltul sau o brazdă de nisip. Semnul distinctiv al bascheţilor era un bănuţ de gumilastic pus strategic la glezna interioară; pe bănuţul acela era desenată, dacă nu mă înşel, o locomotivă. Nu-mi dau seama, acum, dacă aceste încălţări erau, propriu-zis, frumoase; înclin să cred că nu. Dar marea lor calitate era aceea că erau, practic, indestructibile! Erau atît de sigure în urzeala şi lipiciul lor încît era mult mai probabil că vor sfîrşi cu talpa tocită de folosinţă decît cu talpa dezlipită sau cu pînza deşirată. Ce curios: gloria bascheţilor a coincis, în mare, cu ultimele ecouri ale Revoluţiei cult