Deşi Edison îl patentase, telefonul nu făcea parte din inventarul chivernisitei locuinţe a cuplului Trahanache. Nici mult mai tîrziu, şi nu în reşedinţa unui judeţ de munte, ci în Capitală, aşa cum este descrisă în "Concert din muzică de Bach", sau în "Calea Victoriei", protipendada bucureşteană nu părea să se fi dat în vînt după această jucărioară de mecanizare a colocvialităţii. Chiar şi după ce agresivul Palat al Telefoanelor începuse să sfideze amicala clădire a Teatrului Naţional, Capşa sfida Palatul Telefoanelor. Firele care se întindeau impetuos deasupra Capitalei puteau transmite cuvinte, dar nu farmecul inegalabil al gîlcevilor faţă în faţă. Maşinăria, descopereau obişnuiţii locului, îi desparte pe oameni prefăcîndu-se că îi uneşte, învingînd distanţele şi timpul. Dar "Time is money" nu este o zicală mioritică. Lentoarea cu care pătrundea telefonia în România interbelică nu avea numai motivaţii de ordin psihologic. Pe lîngă cauze socio-economice: prevalenţa copleşitoare a populaţiei rurale sau nivelul general de trai coborît, accesul era frînat şi de impedimente tehnice: inacurateţea sunetului, care schimonosea mesajul, ori calitatea serviciilor din epoca telefonului automat, cînd adeseori operatoarele fie nu răspundeau apelurilor, fie dădeau legătura cu alte numere decît cele cerute. A urmat al doilea război şi lunga eră a dictaturii staliniste cînd, deşi automatizată, reţeaua telefonică a continuat să se extindă cu o lentoare comparabilă. Cauzele încetinelii erau însă altele: numărul redus al celor care îşi puteau permite o asemenea cheltuială; lipsa cronică a echipamentului necesar; transformarea abonării într-o competiţie cîştigată în virtutea acreditivelor politice şi a relaţiilor personale; şi, în sfîrşit, dar nu şi în ultimul rînd, spaima obsesivă a interceptărilor, care transfigura nevinovatul aparat într-un agent

al Securităţii, a cărei