Cînd, student fiind, am citit prima oară Notes et contre-notes a lui Eugen Ionescu (era, cred, în toamna lui 1996), nu ştiam, bineînţeles, cine este Kenneth Tynan, protagonistul capitolului intitulat "Controversă londoneză". Scurta notă ce precede capitolul îl prezenta drept un critic cu mari merite în susţinerea lui Ionescu în Anglia după care, în 1958, a publicat un articol în The Observer unde îşi exprima îndoielile asupra orientării dramartugiei ionesciene, refuzînd totodată să o considere singura direcţie valabilă a teatrului contemporan. Articolul a prilejuit un răspuns al lui Ionescu urmat de o replică a criticului britanic. În dezbatere intervin Philip Toynbee şi Orson Welles. Ionescu trimite un nou răspuns, pe care The Observer de data aceasta nu-l mai publică, el fiind găzduit într-o altă revistă şi reprodus apoi în Notes et contre-notes. Care era, în definitiv, miza acestei polemici ? Tynan, considerînd probabil că teatrul absurdului mersese prea departe (şi Beckett e admonestat pentru universul "dezumanizat" din Fin de partie), pledează pentru un teatru realist - exemple: Miller, Brecht, O'Casey, Osborne, Sartre - unde spectatorul se recunoaşte şi unde cuvintele au un sens. Ionescu răspunde, în esenţă, că realitatea e mult mai complexă decît crede dl. Tynan şi că există un "conformism de stînga", nu mai puţin redutabil decît cel de dreapta, care acreditează ideea că orice operă de artă trebuie să exprime o ideologie (în cazul în speţă, se doreşte ca această ideologie să fie una "progresistă"). Tynan, în replica lui, nu numai că nu retractează nimic dar - cu risipă de citate şi referinţe erudite - cere creatorului să nu se limiteze la postura de simptom pasiv ci să vizeze, măcar din cînd în cînd, vindecarea relelor societăţii. Cît despre textul lui Ionescu pe care The Observer nu-l mai publică, el este de o admirabilă coerenţă, demontînd punct cu pu