Viaţa devine tot mai grea pentru familiile cu venituri fixe: salariaţi, pensionari. Mulţi întreabă: cum se poate trăi din salariu? Întrebare disperată. Dar şi o nedumerire. Fiindcă mulţi dintre muncitori, dintre salariaţi, în general - şi-i am în vedere pe cei harnici, pricepuţi şi cinstiţi - nu pot să înţeleagă un lucru, ce li se pare a fi cu capul în jos: de ce ei, oricît de mult şi de bine ar munci, chiar şi atunci cînd sînt performanţi, se aleg cu o plată derizorie pentru ceea ce fac? Fără îndoială că nedumerirea lor vine dintr-o realitate dramatică. Salariaţii, cei cu venituri fixe, sînt primii loviţi de preţurile ce se apropie, în România, de cele din ţările dezvoltate. La multe mărfuri chiar am luat-o înaintea celor mai scumpe pieţe din Vest. În timp ce preţul muncii a rămas în coada Europei. Sigur, salariaţii au logica lor. Ei fac raportul între cîţi bani primesc, pentru munca prestată, şi ce pot să cumpere cu aceşti bani. Ceea ce îi sperie, în primul rînd, este diferenţa considerabilă între plata muncii lor şi notele de plată pe care ei le achită zilnic. După logica economică, însă, raportul nu se face între salarii şi preţuri. Ci între salarii şi eficienţa muncii. Aici e cheia problemei. Pentru că economia românească suferă de lipsă de eficienţă.

Salariaţii, cei harnici şi cinstiţi, ar putea argumenta: "Noi nu avem nici o vină!" Aşa este. Dar cum ar putea să fie introduse salarii competitive în regiile statului sau în societăţile comerciale româneşti, cu capital de stat, care nu sînt în nici un fel de competiţie? Întreprinderile noastre dezavuează concurenţa şi continuă să se agaţe de mantaua statului. Pentru că, de-a lungul anilor, aşa au fost învăţate. Noi am avut parte, ani în şir, de un surogat de concurenţă: întrecerea socialistă. Dar formalismul acestei false competiţii, boală ce s-a cronicizat, nu a avut nici un fel de efect pozitiv asup