Am întîlnit în autobuz o femeie care m-a făcut să întrezăresc cîte ceva despre instituţia "femeii la copil" în secolul XXI. Ca să participe la un interviu, fusese trambalată cu avionul o mie de mile, de acasă de la ea pînă într-o suburbie sclifosită din New Jersey. Familia cu pricina intervievase o sută de dădace potenţiale pentru cei doi copii ai săi şi, după o analiză amănunţită, a aeropurtat acasă cîteva dintre candidate. O casă enormă, mi-a spus femeia, nu departe de un orăşel discret, în care ambii părinţi lucrau ca doctori. Părinţii au prezentat-o copiilor, au dus-o la restaurant şi au părpălit-o sistematic la foc mic, timp de două zile, ca să afle totul despre viaţa ei - de care, la cei 21 de ani, nici măcar nu prea apucase să aibă parte. Am întrebat-o dacă credea că va obţine slujba. "Nu ştiu", mi-a spus. "O să mă sune ei, după ce mă verifică la FBI." "Păi, i-am replicat, o să fie OK, dacă nu o să afle despre lanţul de spargeri pe care le-ai dat în liceu." "Nu glumesc", îmi spuse, "mi-au luat şi amprentele. Sper doar că nu am dosar la FBI." "Cu toţii avem dosar la FBI", am liniştit-o eu. De cînd se ştie, mi-a povestit, a vrut să fie femeie la copil. A lucrat la o grădiniţă, iubeşte copiii şi, în week-end-uri, a condus un grup de discuţii pe problemele copiilor la ea la biserică. Şi, totuşi, îi era teamă căci, spunea ea, "FBI ar putea să le trimită datele cuiva care să poarte acelaşi nume cu mine, să fie născut în aceeaşi zi şi care chiar să fie vreun răufăcător". Îmi mai spuse că are un prieten care avusese probleme cu cei de la credit pentru că avea acelaşi nume şi era născut în aceeaşi zi cu un rău platnic. "Se mai întîmplă, ce-i drept, rar", i-am răspuns, "dar căutătorii ăştia de dădace sînt pe bune paranoici." "O, au camere de supraveghere prin toată casa." "Şi chestia asta nu-ţi face piele de găină?" "Ei, cum să nu, dar îi înţeleg. După chestia cu