Loialitatea este, fără îndoială, o valoare umană importantă, al cărei conţinut nu poate fi definit în afara unui context sau a unei particularizări. Istoria practicilor de asociere ne spune clar cît de mult se schimbă conţinutul şi formele pe care le ia loialitatea. Probabil că am putea merge într-atîta încît să considerăm loialitatea un factor general de personalitate, într-o măsură similară abordării inteligenţei, acceptînd că asemenea acesteia ea capătă note specifice în diferite situaţii, rămînînd însă autonomă ca o garanţie a particularizărilor. Neglijînd doar aparent elementul social, loialitatea se plasează printre acele realităţi interpersonale sau intergrupale care sînt susţinute de mecanisme psihobiologice bazale; primele manifestă atît autonomia tuturor indivizilor umani - după unii, ba chiar şi a tuturor animalelor -, cît şi nevoia de a obţine securitate prin ataşamentul faţă de alţii. Prezentă chiar şi aşa ca realitate versatilă şi ingredient mai mult sau mai puţin substanţial al unor realităţi vizînd viaţa de relaţie - prietenie, ataşament, fidelitate, devoţiune, dedicaţie -, loialitatea funcţionează ca raport între două părţi. Poate că prima referire la ea este informaţia din basme, stîrnind fantasme de relaţionare şi securizare încă anonimă, după care există "fraţi de cruce" şi "prietenie pînă la moarte". Evident, undeva mitul duratei lucrează insinuînd splendoarea definitivului, iar frumoasa expresie "cînd vor apare pe batistă trei pete mici de sînge, să ştii că sînt la ananghie" oferă asigurări liniştitoare. În acest caz, orice copil înţelege ceea ce mai tîrziu devine stereotip al prieteniei: "prietenul la nevoie se cunoaşte". Loialitatea este puternic corelată cu masculinitatea. Prieteniile între femei pălesc la orice comparaţie cu prieteniile între bărbaţi. Prestigiul legămintelor masculine aşează femeia doar pe aproape de legămîntul cu băr