Metafora câinilor negri ilustrează foarte bine o anume idee despre insinuarea măruntă a violenţei în cotidian. Nu e nevoie aici - ba e chiar contraindicată, prin exces - de o reprezentare spectaculoasă, de proporţii, a agresiunii, cu toate că şi aceasta este prezentă, ca fundal istoric, în romanul lui Ian McEwan: o vizită în '81 la lagărul nazist de la Majdanek, o evocare din '46 a metodelor Gestapoului, un bilanţ al suferinţelor provocate de Zidul Berlinului.

Autorul nu doreşte totuşi să ne ţină o lecţie despre violenţă. Violenţa disimulată este numai una dintre căile de acces la poveste. Desigur, ca purtători ai unei agresiuni fatale, fugind în final doar pentru a ameninţa cu întoarcerea, câinii negri sunt deja nişte patrupede contaminate de ciuma camusiană. Însă romanul povesteşte cu multă fantezie despre personajele sale, şi trebuie spus că la atâta acumulare de detalii el capturează în continuare atenţia cititorului, ţinând-o prizonieră până la sfârşit. Cumva tocmi în contul acestor detalieri. McEwan dovedeşte, am putea spune, o pricepere destul de doctă a naraţiunii, dar fără a cădea nici un moment în snobismul celui care ştie deja totul mai înainte de a povesti şi altora.

Ce intenţionează McEwan să ne povestească? Schematic judecând, nimic extraordinar. Cu toate acestea extraordinarul există totuşi, în subsolurile fiecărei experienţe, iar oamenii îl descoperă cu uimire, doar că de cele mai multe ori nu sunt pe deplin conştienţi, ori nu ştiu să-l relateze. O întâlnire cu doi câini enormi, pe un drum pustiu de munte: pericolul iminent, care este depăşit prin transfigurarea interioară a personajului. Un primar dintr-un sat francez care povesteşte despre activitatea sa din Rezistenţă - extrem de periculoasă în sine, dar limitându-se în plan concret la o monotonă cărăuşie ilicită. O confruntare în zilele demolării Zidului Berlinului cu un grup d