A apărut, ceva mai de mult, pentru prima oară, în româneşte Mizeria istoricismului a lui Karl R. Popper (Editura All, 1996, 1998). Tradusă binişor de Dan Suciu, şi Adela Zamfir (totuşi părtinire şi partinitate nu sînt acelaşi lucru!), dar cu multe greşeli de tipar, prefaţată de Mihail Radu-Solcan, cartea datează din 1944-1945 (în volum, în italieneşte, abia în 1954), cînd a fost publicată într-o formă prescurtată în trei numere succesive din revista Economica. Titlul aduce aminte de Mizeria filosofiei a lui Karl Marx. "Istoricismul" este un concept creat de Popper şi explicat de el însuşi drept acea "abordare din ştiinţele sociale care consideră predicţia istorică drept ţelul ei principal şi care consideră că la acest ţel se poate ajunge descoperind "ritmul" sau "tiparul", "legile" sau "tendinţele" care stau la baza evoluţiei istorice" (p. XXV). Cu alte cuvinte, o metodă care îmbracă în straie moderne mai vechile doctrine teleologice, în care istoria avea un ţel ascuns şi se desfăşura conform unui scenariu divin. Istoricismul este varianta secularizată a istoriei sacre. Popper observă că istoricismul modern, născut de fapt în secolul al XIX-lea şi dominant în secolul al XX-lea, s-a dotat cu tehnici necunoscute, fireşte, perspectivei religioase de odinioară, combinînd, de exemplu, doctrina pronaturalistă cu cea antinaturalistă din ştiinţele sociale. Una susţine că se pot aplica în domeniul social legile fizicii, alta că nu. în definitiv, Popper consideră istoricismul vinovat de utopiile totalitare care au însîngerat lumea ultimei sute de ani.
Nu o recenzie a unei cărţi riguroase şi dificile îmi propun să fac. Vreau doar să semnalez că problema ridicată de Popper acum cincizeci şi cinci de ani redevine actuală în ştiinţele sociale, după o lungă perioadă de triumf al metodei istoriciste. Marxismul n-a fost decît vîrful - dar cît de bine vizibil! - al unui i