Ioan Petru Culianu vine în Italia în 1972, cu o bursă de studiu oferită de statul italian pentru a urma cursurile Universităţii pentru străini de la Perugia. "Mi-au dat un paşaport şi m-au lăsat să mă bucur de o bursă oferită de guvernul italian. Nu ştiu dacă era o invitaţie ca să nu mă mai întorc în România; eu am luat-o aşa". Urmează cursurile estivale de la Perugia, pe care le termină cu o teză asupra lui Giordano Bruno, condusă de prof. Puletti. La încetarea vizei itaiene decide să nu se mai întoarcă în ţară. O decizie luată cu durere, "ca o reacţie împotriva puterii, ca o descoperire forţată a unei libertăţi interioare. Aşa se explică de ce eram un mare admirator al lui Mircea Eliade şi al lui Carl Gustav Jung şi de ce am studiat şi practicat yoga doi ani. Era o formă de evaziune...". Această decizie îi aduce pentru început restricţii, frică, deziluzie prin taberele de refugiaţi de la Trieste şi de la Latina. În 1973 obţine recunoaşterea statutului de refugiat politic în baza Convenţiei de la Geneva din 1951. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu se arată a fi. Ceea ce îl izbeşte cel mai mult este că în Occident totul e mediat de valoarea de schimb. "Chiar şi cel mai firav firicel de iarbă are valoare în bani. Şi tot aşa ceea ce este invizibil: dragostea, chiar şi moartea. Totul are valoare în măsura în care poate fi tradus în bani". Nici regimul puterii, "tot mai concentrat şi tot mai tehnocratic", nu-l satisface, deoarece crea în jurul individului tehnici de marginalizare, cum îi scria el prietenului său Gianpaolo Romanato, azi profesor la Universităţile din Padova şi Trieste, şi alături de care Culianu a publicat Religie şi putere (Torino, 1981). Dincolo de frustrarea momentului era şi deziluzia tânărului care venea pe "pământul făgăduinţei", el care trăise într-un spaţiu de iluzii, "nemărginita iluzie cu care, în ţările noastre de origine, priveam la voi