Marţi, 14 martie, 1978. - Zi de neuitat. Ne-am căsătorit la Stadshuset. Până la urmă, Christine a acceptat divorţul, dar după multe asigurări din partea lui René că va plăti mai departe vila şi maşina iar copiii vor primi tot ce au ei nevoie. Totul a mers atât de bine încât cei divorţaţi şi-au făcut cadouri, René a primit un vas pentru ţinut la rece şampania şi Christine a primit (în afara maşinii) şi o pereche de mănuşi speciale pentru volanul cel nou. Divorţul, aici în Suedia, se face în favoarea femeii şi cred că este drept; pentru că ea dând naştere copiilor a creat ceea ce bărbatul de obicei distruge. Nu voi da naştere niciodată unui copil, pentru a nu agrava şi mai mult situaţia: e de ajuns cu Yves şi Alain care sunt într-un fel şi copiii mei - ne iubim cu o iubire care se poate transforma în orice clipă în feroce ură. De aceea eu veghez mereu ca să nu le rănesc niciodată sentimentele de copii părăsiţi de tatăl lor. Sunt mai tot timpul la noi şi li se dă mereu primul loc şi atenţia cea mai mare. Şi asta vine natural, pentru că băieţii sunt frumoşi şi plini de farmec şi destul de străini faţă de părinţii care vrând să-i dirijeze sunt adesea nedrepţi şi absurzi.

Când a sosit momentul cu verigheta am întins mâna dreaptă în loc de stânga, pentru că la ortodocşi inelul se poartă pe mâna dreaptă. Apoi ieşind din clădirea mare a Primăriei am văzut un tânăr dus de doi poliţişti cu cătuşe la mâini. O bună imagine a căsătoriei! Mai ales pentru femei! Ne-am plimbat în Gamla Stan şi René mi-a cumpărat pantofi noi, din Italia, culoare de prună, apoi am luat masa la un restaurant de lângă biserica Hedvig Eleonora. Ne amintim deodată fiecare de visele de azi-noapte: René a visat două colombe: una avea pene albastre-negre şi întindea aripile. Eu am visată că mă găseam într-o biserică cu el, René. Deodată văd un sicriu în mijlocul bisericii: un mort creol. Deodată a