(Urmare din nr. trecut)

Deşi nu a egalat succesul de public al Cuvintelor şi lucrurilor, care e o carte mai spectaculoasă stilistic, mai valoroasă literar, Arheologia cunoaşterii este, s-ar putea convingător pleda, cea mai importantă scriere a lui Michel Foucault. Bogdan Ghiu o numeşte, foarte poetic (nu ştiu şi cît de adecvat) "o carte de tranziţie, o carte-salt, o carte-parcurs, o carte-sinucidere, o carte-renaştere, o carte-împlinire/ eşec". Eu aş numi-o, cu mai puţin avînt poetic, o carte fundamentală şi totodată paradoxală, prin statutul ei în contextul filozofiei lui Foucault. Voi explica îndată la ce mă gîndesc cînd spun că e paradoxală. Cercetătorii operei lui Foucault disting, de regulă, două etape/moduri esenţiale în gîndirea acestuia: genealogia (ca analiză a formării unui sistem, cum e reflectată de A supraveghea şi a pedepsi, de pildă, unde e studiată constituirea modalităţilor de putere) şi arheologia (ca analiză a sistemelor de cunoaştere, fiecare cu regulile sale de constituire, aşa cum o observăm în Istoria nebuniei sau în Istoria sexualităţiii, de exemplu). Ce-i drept, alţi interpreţi insistă să ţinem cont şi de o a treia perioadă în opera lui Foucault, cea a eticii, şi includ aici Istoria sexualităţii, argumentînd că accentul central al acestui text nu e pus pe constituirea unui sistem de cunoaştere, ci mai curînd pe raportul dintre individ şi sine însuşi. Cred, însă, că aceasta este o idee subiacentă în multe, dacă nu aproape toate, scrierile foucauldiene, astfel că o a treia etapă, a eticii, mi se pare superfluă.

Arheologia cunoaşterii este un text fundamental în măsura în care elucidează, sau încearcă să elucideze, premisele teoretice ale unor studii aplicate de genul Istoriei nebuniei. Este un text inspirat de o criză a metodologiei analizei istorice pe de-o parte, dar pe de altă parte fundamentat pe intuiţiile