Ca bursieră Fulbright, afiliată la Columbia University (adică în Ardealul New Yorkului, în timp ce cealaltă universitate, NYU, era un fel de Bucureşti al metropolei americane, în viziunea mea românească, fireşte), am avut şansa să cunosc diferite mentalităţi şi opinii. Sinteza pe care o voi face în continuare este legată însă doar de felul în care newyorkezi get-beget, prin adopţiune ori contextuali m-au chestionat despre România, manifestîndu-şi, într-un fel sau altul, simpatia, neutralitatea ori alergia faţă de ţara din care veneam.

Întîi de toate tutorii cercetării mele asupra torturii politice în secolul XX. Primul, şef al departamentului de Ştiinţe Politice, îl cunoştea pe Andrei Marga, fusese la Cluj, şi mă chestiona curios asupra ideii de universitate multinaţională. Cum în Statele Unite, hispanicii sînt pe cale de a cuceri America de Nord, deşi nu au o universitate a lor, integral hispanică, ci doar secţii specifice, problema spinoasă a unei universităţi multinaţionale îl incita pe şeful departamentului de Ştiinţe Politice. Era vădit alergic la această idee, care i se părea neavenită. Cel de-al doilea tutore al cercetării mele era o prezenţă rece-hîtră, extrem de puternică în cadrul Institutului Harriman (de studii est-europene). Spre uimirea mea, în biroul său, pe perete, trona, ca trofeu, un steag românesc găurit, purtat în decembrie 1989, dar fluturat şi în timpul celei dintîi mineriade. Al doilea tutore cunoştea bine istoria comunismului românesc şi era pus la punct cu politica externă a României.

M-a invitat, de altfel, în biroul său, la un concis dialog americano-român, atunci cînd secretarul Afacerilor Externe de la noi, remarcabilul Mihai-Răzvan Ungureanu, a vizitat Institutul Harriman, vorbind despre problema integrării României în structurile europene şi în NATO. Spre dezamăgirea tutorelui meu, însă, nu am scos nici o vorbă, mai