Cariera de filosof a lui Nae Ionescu este una dintre marile paradoxe ale vieţii noastre culturale interbelice. Mircea Vulcănescu, unul dintre străluciţii săi studenţi, scria că nu trebuie privit ca filosof de catedră. De aceea, "viaţa şi învăţătura lui nu trebuie privite didactic, ci ca eforturi ale unui om viu. Ca om viu va trebui să surprindem secretul atitudinii sale în existenţă, care să ni-l restituie întreg, dincolo de toate metamorfozele lui aparente". Dar, chiar dacă un om viu şi nedidactic, un filosof trebuie analizat prin opera sa. Dificultatea de aici începe. Pentru că Nae Ionescu n-are operă filosofică scrisă, dacă exceptăm articolele pe teme filosofice din Cuvîntul şi Predania şi teza de doctorat, şi ea postum publicată. Dar pot fi considerate operă filosofică foiletoane de gazetă? Eventual, alături de cîteva cărţi. Dar, repet, acestea din urmă nu există. Mircea Eliade, alt student al său strălucit, cîţiva ani chiar asistent pe lîngă conferinţa lui Nae Ionescu de la universitatea bucureşteană, povesteşte, în Memorii, că în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde amîndoi fuseseră încarceraţi pentru legionarism, profesorul i-a împărtăşit gîndul să scrie o carte, Căderea în Cosmos, pe care însă n-a mai apucat să o redacteze pentru că, rău bolnav de cord, a murit în noiembrie 1940. După moartea sa în 1941, un grup de prieteni şi elevi au decis că stenogramele cursurilor sale de metafizică şi logică (pe care profesorul nu le-a revăzut niciodată şi n-a avizat publicarea lor) sînt componentele operei sale şi au început să le publice. Apoi, Antonescu nu a văzut cu ochi buni larma publicistică în jurul ideologului mişcării legionare, chiar dacă e mort, şi ediţia a fost întreruptă. Ea a fost reluată din 1990 şi se bucură, azi, de o atenţie ieşită din comun, apărînd chiar şi o ediţie de Opere complete, care începe de la gazetărie pentru a poposi, apoi, în creaţia