Trei sînt modelele dominante (şi mai mult ori mai puţin exclusiviste!) ale poeziei române din ultimele decenii. Modelul expresionist, cuprinzîndu-i pe liricii şaizecişti, de provenienţă şi inspiraţie rurală, care au împămîntenit orientarea cu pricina, altoind-o pe un trunchi vehement autohton, modelul conceptual, ilustrat de o reflecţie ce a dobîndit carnalitate poetică prin practica unor Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ilie Constantin (anterior de Labiş), modelul ludic, abordat din unghiuri varii de Marin Sorescu, Emil Brumaru, Gabriela Melinescu, dar şi de optzeciştii care, prin fronda, jemanfişismul şi chiar prin intertextualitatea lor, tot de sfera jocului ţin în cea mai mare parte. Paradigme la umbra cărora alte modalităţi creatoare au interesat mai puţin, nefiind, cum ar fi spus G. Ibrăileanu, "selectate" (suprarealismul, poezia cotidianului, a universului mic etc.). Dar şi în cadrul lor s-au produs unele diferenţieri, de natură a institui "mode" şi, implicit, a neglija ceea ce nu e en vogue. De pildă, în categoria ludicului, în centrul atenţei s-a aflat Sorescu, autor al unui amuzament "deschis", popular, precum, din seria anterioară, predecesorul său, avangardistul popular Geo Dumitrescu. La picioarele acestora au fost depuse aproape toate jerbele admiraţiei, marea majoritate a ofrandelor critice, rămînînd prea puţine pentru un alt reprezentant, de soi, al clasei şi anume Şerban Foarţă. La distanţă de nota plebeiană a hazului sorescian, acesta este un homo ludens cu o ţintă aristocratică. El înfăţişează o ascendenţă pretenţioasă, fiind mai apropiat de Macedonski, Adrian Maniu, Ion Barbu (celui din urmă i-a şi consacrat un remarcabil eseu). Ne putem gîndi la o "înălţare" a poetului timişorean, cu balonul, în văzduhurile unui rafinament ultim, de unde - sublimă revanşă! - ludicii de succes obştesc se văd tot mai mici, pînă aproape de