Emblematic răspuns al unui român care, trăind dintr-un venit de 80 de dolari, cu nevastă şomeră, într-o garsonieră de bloc, câştigă la un post de televiziune un milion, tot de dolari. Întrebat cum are de gând să-i folosească, declară: "N-am să mai muncesc nici o zi în viaţa mea". Cât timp aşa gândim, şi cam aşa gândim, noi suntem "socialişti". Iar socialismul ăsta are rădăcini vechi. În principate, dar şi în Ardeal, lucrând majoritatea ca iobagi pe moşii cu agricultură risipelnică, românii s-au obişnuit să supravieţuiască. Pentru ei, cultul muncii ar fi fost inutil. Inutil a rămas şi când Partidul i-a făcut "proprietari", nu pe părţi, ci numai pe întreg.

Din raţiuni politice (de raport de forţe), problema scăderii nivelului de trai este tratată, fals, în relaţie exclusivă cu venitul aparent. În realitate, există în toate categoriile sociale mulţi oameni care au un venit aparent derizoriu şi care trăiesc bine, când nu sunt chiar bogaţi. În schimb, adevăraţii săraci, mai puţini decât se crede, sunt într-o situaţie disperată. Problema sărăciei e mai restrânsă şi mai gravă decât reiese din discursul public. O bună parte a populaţiei este măcar la fel de responsabilă de starea proastă a lucrurilor ca şi guvernanţii ei. Ne învârtim într-un cerc vicios. Oul sau găina. Guvernarea proastă îi sileşte şi îi ajută pe mulţi români să recurgă la mijloace ilegale, mijloacele ilegale la care recurg mulţi români îi silesc pe oamenii puterii (oricare ar fi ea) să guverneze prost şi îi ajută s-o facă în propriul lor folos.

E umilitor s-o spunem, dar trebuie să avem acest curaj: n-am dovedit până acum că am fi în stare să ne schimbăm în bine fără un domn străin. Ne-a mers bine pe vremea lui Carol I, şi am progresat mult, pentru că el reunea autoritate şi bună intenţie. Cu forţe exclusiv interne, autoritatea alunecă spre dictatură, iar buna intenţie cade