De mai bine de o lună Parisul intelectual de stânga (dar mai există altul?) pare a respira din nou având impresia că şi-a recucerit dreptul la dezbaterea ideologică. "Dezbatere" nu este de altminteri termenul cel mai just: în această reabilitare a lui Jean-Paul Sartre, la 20 de ani de la moartea sa, sunt mai ales mediatizate vocile conforme - se veghează ca primejdia dubiului, a controversei, a discuţiei propriu-zise, să pătrundă cât mai puţin pe platourile televiziunii sau în redacţiile revistelor.

Cei rămaşi după '89 fără ideologie salvatoare, înfricoşaţi de probabilitatea (destul de improbabilă în fond) să li se ceară într-o bună zi socoteală pentru lunga lor colaborare cu totalitarismul comunist, nemaiavând la orizont nici un mit salvator, sunt, natural, nostalgicii confortului moral din trecut când îţi puteai executa adversarii cu simpla formulă magică de desfiinţare: "anticomunism primar". Formula binecunoscută a lui Sartre "un anticomunist este un câine" le trezeşte amintiri plăcute, era - nu-i aşa? - suficientă spre a spulbera toate argumentele despre existenţa Gulagului, mai ales că sistemul concentraţionar comunist fiind situat la extrema stângă a eşichierului politic, negaţionismul şi toate revizionismele sunt îngăduite. Nu şochează pe nimeni. Înşelaţi de Istoria pe care o îndumnezeiseră, aceşti văduviţi de slogane tânjeau după o prezenţă tutelară care să-i reinstaleze în buna conştiinţă de sine. Ceea ce s-a numit "purgatoriul" lui Sartre, era departe de a atinge cotele de alarmă (din lungul său pasaj în tunelul posterităţii, Gide n-a ieşit nici azi, Breton a rămas fără descendenţă, iar Malraux riscă să fie redus la o figură pitorească a riscului). Nu Sartre, cu reputaţia intelectuală intactă - chiar dacă cea ideologică lăsa de dorit -, avea de suferit de propria lui absenţă, ci "orfanii" lui, cei care sub scutul său se dedaseră la toate compro