Mircea Nedelciu n-a fost un nuvelist si nici un povestitor si nici macar – poate parea descumpanitor ceea ce spun – un autor de romane in sensul consacrat al cuvintului (de amintit aici textele de mari dimensiuni intitulate Zmeura de cimpie, Tra-tament fabulatoriu si Femeia in rosu – carte scrisa in colaborare cu doi eseisti: Adriana Babeti si Mircea Mihaies). Putem sesiza acum mai bine ca el a fost un paraspecialist al formelor nuvelistice, un metanarator in spatiul povestirii si un scriitor transfrontalier aventurat in teritoriul romanului. Ceea ce incearca discursul sau narativ privit in ansamblu este sa impace luci-ditatea analitica a lui Camil Petrescu cu empiria vizual-auditiva a lui Caragiale si – de ce nu – Marin Preda, intr-un stil mai degraba reportericesc-eseistic si sociografic decit literar. Integrarea non-literarului in literar tine in proza autorului – trebuie sa o spunem imediat – de o strategie existentiala si nu de una retorica.

Chiar daca le vom numi texte sau proze scurte, aceste scrieri n-ar trebui sa fie reduse doar la forme si tehnici, cum inca se mai intimpla astazi in unele comentarii critice. Poate ca in lumea romaneasca a anilor ’80 Mircea Nedelciu nu ar fi fost un prozator, ci un sociolog, un promotor al psihologiei experimentale sau un antropolog al periferiilor lumii urbane, daca el nu ar fi intuit ca tocmai spatiul prozei era acela care-i putea oferi – in ciuda oricarei directionari ideologice a “inspiratiei

Mircea Nedelciu n-a fost un nuvelist si nici un povestitor si nici macar – poate parea descumpanitor ceea ce spun – un autor de romane in sensul consacrat al cuvintului (de amintit aici textele de mari dimensiuni intitulate Zmeura de cimpie, Tra-tament fabulatoriu si Femeia in rosu – carte scrisa in colaborare cu doi eseisti: Adriana Babeti si Mircea Mihaies). Putem sesiza acum mai bine ca el a fost un para