Câtă vreme popularitatea Convenţiei se eroda de la sine, aducând coaliţia forţelor democratice la forma unui şvaiţer debil - mai mult găuri decât materie hrănitoare - pedeseriştii au aşteptat în linişte. Ronţăindu-şi flegmatic osânza dobândită în şapte ani de spoliere bestială a ţării, ei au urmărit cu cinism cum o mână de amatori încercau să desfacă iţele încurcate de profesioniştii diversiunii comunisto-securiste. Ştiind la perfecţie ce ţară în ruină lăsaseră, ce imagine deplorabilă aveam în străinătate, cât de mărunte erau şansele de redresare, oamenii lui Ion Iliescu erau conştienţi că timpul se scurge în favoarea lor. Posedând în coaliţie nişte desăvârşiţi cai troieni - cu voie sau fără voie, asta au făcut oamenii lui Petre Roman: au lucrat metodic în favoarea pegrei comunisto-securiste -, n-au aşteptat decât prilejul ieşirii la atac.
De cealaltă parte, dl. Constantinescu şi oamenii săi, cu totul neştiutori într-ale politichiei, au căzut la pace cu fiara vremelnic răpusă a iliescianismului. împotriva oricărei logici, ei s-au comportat cu asupritorii de până-n ajun cu o gingăşie de mamă, crezând în lacrimile de crocodil ale cameleonilor ce dovediseră, la propriu, că sunt capabili să-şi ucidă tatăl - adică pe Ceauşescu - pentru a înşfăca puterea. îmbrobodiţi de lacheii rămaşi prin birouri în urma retragerii iliesciene, noii învingători s-au văzut repede paralizaţi, incapabili de cea mai mică mişcare.
Se observă acum că pe lângă această greşeală enormă - gurile rele spun că ea a condiţionat venirea la putere a d-lui Constatinescu -, actualul preşedinte a mai comis una. Poate încă mai gravă: a întors, ciocoieşte, spatele tuturor celor care ar fi putut contribui substanţial la schimbarea societăţii româneşti. Odată proclamat câştigător, el s-a refugiat la Cotroceni ca într-o cazemată inexpugnabilă, tăind orice dialog cu societatea civilă - princip
