Vocea inconfundabilă, plăcut timbrată, a d-nei Monica Lovinescu la "Europa Liberă" rămîne, pentru mine, (dar numai pentru mine?) o amintire răscolitoare. În vremea aprigă, noptatecă a regimului Ceauşescu emisiunile d-sale (împreună cu cele ale soţului ei, dl. Virgil Ierunca) mi-au înseninat viaţa, întreţinîndu-mi speranţa. Niciodată nu-i voi putea mulţumi îndeajuns pentru tot ceea ce a reprezentat şi a înfăptuit. Se remarcase, în cronicile ei, (pe lîngă vestita emisiune "Teze şi antiteze la Paris"), drept un redutabil critic literar, ceea ce s-a verificat cînd le-a publicat (oare toate?) în volume. Între timp, a cam venit vremea memoriilor. E drept, mărturiseşte autoarea, şi-a ţinut un jurnal încă din anii adolescenţei, continuîndu-l intermitent la Paris pînă prin 1960 şi apoi, după o lungă pauză, reluîndu-l. Dar, recitindu-l, l-a găsit excesiv patetic şi liricoid. Slujindu-se de jurnal ca de un calendar (pe care, apoi, l-a distrus), d-na Monica Lovinescu şi-a redactat o prea succintă carte de memorialistică (capitole din această evocare am citit în revista Vatra), apărută de curînd la Editura Humanitas. Cartea începe cu un moment tragic, moartea tatălui ei, marele critic literar, E. Lovinescu (care înseamnă, pentru mine, enorm). E evocată încinerarea marelui critic, urna cu cenuşa funerară fiind păstrată, ca un sfînt relicvar,în fosta sa cameră de lucru, apoi ajungînd în cavoul familiei din cimitirul Fălticeni. Tînăra Monica Lovinescu, scriind proză încă din adolescenţă (acum o repudiază hotărît), fusese studentă, în Bucureşti, la Litere. Bucureştiul studenţesc din anii războiului şi de după aceea e recreat cu culoare şi nostalgie. Extraordinar e evocată redeschiderea, la 2 iunie 1946, a cenaclului "Sburătorul", cu participarea lui Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Cella Delavrancea, Brăescu, Ticu Archip, Aderca, Dan P