Suma cheltuită de amfitrionii de care eram invitaţi, de obicei o calcula tînărul jurnalist american, de la un ziar local, pe care ţin minte că-l chema Charles şi care rîndul trecut voise să ştie cum arăta în realitate Fidel Castro. Ziaristul, care mă luase în simpatie de cînd cu ţigările mele de foi cubaneze, ţinuse să-mi arate mai întîi bucătăria gazdei - formidabilă ca un laborator spaţial, - un profesor în vîrstă foarte cumsecade (nu mai ştiu ce fel de profesor) în orice caz, unul dintre cei ce iau premiul Nobel cînd nici nu se aşteaptă şi care, în ziua respectivă, cînd toată lumea îl caută să-i dea vestea, el habar n-are şi aruncă undiţa într-un lac cu peşte din cine ştie ce pustietate a Americii...

Îmi aduc bine aminte de acest parti întîi din cauza amfitrionului savant, ce nu ştia niciodată pe ce lume se află, care avea patima bucătăriei, nu era însurat, şi nici nu fusese vreodată şi pe care îl îngrijea o soră devotată şi miloasă (cum se va vedea). Un motiv secundar ce îmi păstrase bine întipărit în minte partiul fusese acela că, la atîtea bunătăţi ce ne fuseseră oferite ca mîncare şi băutură şi care, drept să spun, întrecea suma de una sută şi cincizeci de dolari stabilită de Charles, îmi venise deodată cheful să beau nişte vin negru; şi chiar mă gîndisem de care, un vin gustat mai demult în Franţa şi care era un Château - neuf du Pape. N-aş fi avut pretenţia să fie chiar vinul acela, dar negru măcar să fi fost (nu mai ştiu ce anume mîncasem care cerea imperios vinul).

*

* *

Peste nici un sfert de oră, un chelner tocmit de ocazie se înfăţişă înaintea mea cu o sticlă de vin negru înfăşurată într-un şervet. Cînd o dezvelise, se nimeri a fi chiar vinul pe care îl dorisem. Din acel moment, în cele cîteva ceasuri cît ţinuse petrecerea, în fiecare încăpere în care înaintam, din cînd în cînd - şi cred să fi fost vreo zece