Dintr-o generozitate a întîmplării, care întotdeauna leagă prin nenumărate fire tainice de semnificaţie episoade aparent distincte din existenţă noastră, am văzut, cu doar cîteva zile înainte de lectura cărţii lui Edward Behr Ultimul împărat, o expoziţie de pictură chineză de secol XIX, Şcoala Shanghai. Nu sînt o cunoscătoare a artei chineze, dar am rămas minute lungi în faţa cîtorva dintre pînze, nu atît sau nu doar impresionată de frumuseţea lor discretă, calmă şi parcă depărtată, cît mai cu seamă derutată de întîlnirea cu un univers estetic şi mental atît de diferit. Unul dintre tablouri, creat de Zhou Xian în 1867 şi intitulat "O sută de flori", a fost inspirat de o compoziţie mult mai veche, datînd din secolul al XVI lea, a unui artist pe nume Sun Kehong care picta mai ales flori. Fermecat de florile predecesorului său, Xian a recompus una din lucrările lui, îngăduindu-şi, spre a obţine o operă la fel, dacă nu mai frumoasă, răgazul (nemaiauzit) pictării unei singure petale de floare pe zi. Privind suavele flori de cais de pe pînză, unele mici şi palide, cîteva însă exploziv colorate, aproape falnic supradimensionate, m-am gîndit, mirată şi tulburată, ce poate să însemne, ce poate simţi un artist care îşi dedică ore întregi dintr-o zi, poate ziua întreagă, unei petale de floare. Petală după petală - iată o trecere a timpului atît de diferită de shakepeareana ei măsurare în zile sordide, mult mai apropiată nouă, europenilor.

Întrebarea pe care mi-am pus-o eu vizitînd expoziţia Şcolii Shanghai este, desigur, aproape fără răspuns. E întrebarea pe care şi-o pun adeseori antropologii (cei lucizi şi serioşi) cînd studiază o cultură străină. E întrebarea pe care, de fapt, ne-o punem cu toţii atunci cînd vrem, din diverse motive, să vedem lumea cu ochii altcuiva decît noi înşine. Şi este, din păcate doar în subsidiar, întrebarea pe care şi-o pune Edward Behr