S-au înmulţit, în ultima vreme, polemicile pe tema folosirii unor cuvinte şi expresii în presa scrisă şi, mai ales, în mass-media. Polemici este, poate, mult spus. Mai degrabă, dispute. Ele nu au antrenat lingvişti, ci ziarişti şi oameni politici. O discuţie serioasă e cu atît mai necesară, cu cît discursul (şi vocabularul) public au o mulţime de implicaţii morale şi sociale. S-a ajuns la invocarea cenzurii pentru a bloca vulgarităţile tot mai frecvente de limbaj.

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a fost, bunăoară, pus în situaţia de a analiza anumite texte de muzică uşoară sau ale unor formaţiuni satirice, în care cota de alarmă privind decenţa a părut a fi depăşită de cîteva ori. Cazurile cu pricina sînt prea cunoscute ca să fie nevoie să dau nume de persoane sau de formaţii. De altfel, toată problema e de principiu. Vulgaritatea a devenit un fenomen general, iar soluţiile nu pot fi individuale. De aceea, nu cred că cenzura e utilă. Nu numai fiindcă eu sînt împotriva cenzurii, dar şi fiindcă n-ar da rezultate "eliminarea" ori "interzicerea" unor abateri de la normele exprimării civilizate. La mijloc e o chestiune de educaţie a gustului. Cauza abaterilor se află în încredinţarea unor artişti că, flatînd gustul unui anumit public, needucat el însuşi, obţin un mare succes de casă. Dacă e ceva de făcut, aici trebuie făcut. Orice fapt artistic are o componentă morală şi socială. Artistul care îşi sporeşte audienţa punîndu-se la nivelul cel mai de jos al publicului său fie nu e cu adevărat un artist, fie se compromite, mai devreme, sau mai tîrziu. Educarea gustului nu priveşte exclusiv publicul, ci şi pe artist. Răspunderea care revine promotorilor de artă - televiziuni, radiouri, ziare - este evidentă. Neasumarea ei nu poate fi pedepsită administrativ. Dar va fi pedepsită, în timp, de către beneficiarii înşişi. A miza pe grosolănia publicului larg