Camil Petrescu, anticalofilul, citind cu nesaţ memoriile colonelului Locusteanu, încrâncenat reacţionar antipaşoptist, le gusta nervul, parfumul autenticităţii, y compris invectiva, ca pe mărci ale unei personalităţi într-un univers în care fiecare îşi are adevărurile sale. Scrise la fel în afara scrupulului artistic şi cu tot atâta înverşunare sunt şi amintirile omului politic şi gazetarului Stelian Popescu, mai aproape de noi evenimenţial şi involuntar necalofil, cu toate că a scris - şi în orice caz a semnat - cărţi cu pretenţii literare: o călătorie în Suedia, efectuată gratuit graţie eforturilor depuse de Mateiu I. Caragiale (vezi începutul Jurnalului acestuia), o lucrare despre arta italiană. În principal a scris însă numeroase editoriale în ziarul ce-i aparţinea, Universul, cuprinse, la vremea lor, şi ele, în volume.
Publicistul nu stăpânea gramatica, stilul îi era oral, înrâurit de acela al hotărârilor judecătoreşti pe care l-a practicat mulţi ani, înainte de a se dedica avocaturii şi doar mai tîrziu gazetăriei. Gurile rele din epocă pretindeau că recurgea la serviciile unui stilizator - evreu - din redacţie; cum în textele Amintirilor sunt intercalate şi pasaje din aceste articole, ba chiar articole întregi, înclinăm a crede că în cazul lui Stelian Popescu omul şi stilul se confundă.
Boss-ul presei româneşti interbelice îşi începe redactarea memoriilor la 18 mai 1940 şi le duce, de la naştere, până în anii celui de-al doilea război mondial - dar anterior anului 1944 când, de altfel, se refugiază norocos în Elveţia. În ţară, îl aştepta un proces infamant, temniţa, moartea. În Anexa la Amintiri, îngrijitorul ediţiei a alăturat un memoriu alcătuit de cele trei fiice ale acuzatului - una dintre ele căsătorită cu diplomatul Ion Lugojianu pe care autorităţile comuniste aveau să-l extermine în detenţiune nu după mult timp. Tema acestei suplici:
