Cea mai leneşă artă s-a făcut în comunism. Societate eminamente heirupistă, trîmbiţînd munca, dar generînd fetişul ei, "eu mă fac că muncesc, tu te faci că mă plăteşti", sau cam aşa ceva, oricum, lipsind determinarea, finalitatea, munca însăşi era una leneşă, autotrişîndu-se, într-un secret consens leninist-caragialesc. Ce putea genera o astfel de structură leneşă decît artă leneşă, mimînd avînt şi energie?

Spăimoase la o primă ochire, cearşafurile pictate, mozaicurile, statuile, aţinîndu-ne calea cu arătătorul lor bolşevic, indicator de ideal unic, monstruozităţile astea toate nu erau altceva decît lene programată, aducătoare de bănuţi în buzunarele harnicilor artişti ai poporului.

Din păcate, pecingenea dăinuie şi acum şi nu sînt semne că se va ivi un dermatolog care s-o stîrpească. Dacă hidoşeniile pictate ale realismului socialist - de la "temele majore" la scene... de muncă, pînă la puzderia de portrete ale ceauşeştilor - au fost, fireşte, dosite după '89, burduşind depozitele fostelor consilii ale culturii şi educaţiei socialiste, vulgarele mozaicuri, mastodonţii supraponderali, decurgînd din Vera Muhina and Jdanov, şi plantaţi adînc în pămîntul patriei, ne taie şi acum calea şi respiraţia în marile intersecţii băseşti, negăsindu-se minte şi voinţă să le pună la pămînt.

În ce mă priveşte, mi-am confecţionat, în ultimii zece ani, un dezabuzat hobby mediatic din revenirea, iar şi iar, fără zăbavă şi fără speranţă, la dinozaurii cu picamere, seceri şi ciocane, urcaţi cîndva, în epoci de aur, pe nobila arhitravă neoclasică a Universităţii ieşene, şi rămaşi ţepeni acolo, neclintiţi nici de voinţa cutremurelor care ne-au vizitat în răstimpuri. Cine să-i dea jos? De asta-i arde unui rector, acum? Nu vedeţi ce...?

Dar mozaicul de pe Prefectură (fost comitet judeţean de partid)? Ce emblemă luminoasă, cu tacîmul ei complet: steaua kremli