Regim abuziv prin excelenţă, comunismul urmărea, în chip aparte, mistificarea originilor. Tot ce ţinea de trecut li se părea ideologilor săi suspect, întrucît risca a-i da în vileag lipsa de inserţie organică în evoluţia omenirii, altfel spus legitimitatea. Cînd nu putea fi falsificat în atelierele propagandistice, producătoare de rudimentare răstălmăciri pe bandă rulantă, trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat era pur şi simplu aşezat între parantezele unei tăceri obligatorii. Se urmărea astfel nu doar instaurarea unei amnezii colective, ci şi tăierea rădăcinilor vieţii spirituale. Cufundarea într-o beznă a conştiinţei din care puteau fi modelaţi cu uşurinţă roboţii orwellieni, purtînd funesta etichetă a "omului nou", dezumanizat. Cu mare optimism, Mircea Eliade întrezărea, totuşi, zarea unei salvări: "Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou mod de a fi şi să provoace în planul creaţiei culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale descălecarea de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a tătarilor. (...) S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contraofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei". În planul creaţiei literare, prognoza lui Eliade, din 1953, avea a se confirma, pînă la un punct, prin apariţia, într-un val impozant, a scriitorilor ce s-au putut manifesta graţie aproximativei liberalizări îngăduite de autorităţile totalitare, în jurul anului 1965. Simptomatic, aşa-zişii poeţi şaizecişti se străduiesc a da înapoi acele ceasornicului istoric, mutate în chip arbitrar de zelatorii utopiei roşii, reînnodînd legătura cu tradiţia, în primul rînd cu cea a poeziei interbelice. Da