1. Se povesteste ca, odata, Frederic al II-lea, regele Prusiei, l-a intrebat pe doctorul sau personal daca cunoaste o dovada irefutabila si suprema a existentei lui Dumnezeu. “Evreii, Majestate!” – ar fi raspuns pe loc doctorul.1 Intr-adevar, existenta acestui neam raspindit pe toata fata pamintului, persecutat pretutindeni, si totusi continuind sa existe si dupa ce multi dintre persecutorii sai disparusera din istorie, mai parea inca unor oameni din acea vreme un fenomen miraculos, sugerind un plan divin.
Numai ca, la mai multa vreme dupa Frederic cel Mare, multi oameni au inceput sa considere ca Dumnezeu murise si ca nu mai aveau nevoie sa-i dovedeasca existenta nici in fata altora, nici in fata nelinistilor propriilor constiinte. In general, parea ca nu mai era nimic transcendent de dovedit, ba chiar tentativa de a o face devenise o ispita suspecta. Mai era nevoie atunci oare de evrei, fie si impachetati in trama unei argumentari metafizice?
Intr-adevar, ce sa faci cu “dovada irefutabila”, si chiar “vie” pe deasupra, pentru un Dumnezeu care a murit, sau pe care vrei sa-l stii anulat? In acel moment, “solutia finala” a devenit plauzibila...
2. Paginile de fata vor sa argumenteze ideea ca antisemitismul are o intemeiere teologico-metafizica si ca tocmai de aceea el este un fenomen unic si aparte: antisemitismul consta in instrumentarea unui intreg popor, impotriva vointei sale, in dovada teologico-metafizica.
Sustin, asadar, ca aceasta adversitate impotriva evreilor de-a lungul istoriei europene nu se reduce la xenofobie, la rasism, nationalism, la diferite invidii economice sau sociale sau la incercarea de a afla tapi ispasitori. Evreii nu au fost uriti sau prigoniti la fel si din aceleasi motive ca ereticii, leprosii, vrajitoarele, francmasonii, tiganii sau o alta minoritate persecutata, fie ea politica, religioasa, etnica, rasiala.
