Martie abundă în "ore astrale" ale lumii literare româneşti, iar resursele liberei asociaţii siderale par inepuizabile. În fond, ce pot avea în comun doi poeţi ca Ion Pillat şi Nichita Stănescu, născuţi în ultima zi a lunii, dar în veacuri diferite? Ar putea fi "ideea morţii, revelată ca moarte a celuilalt", după cum comenta Marian Papahagi o anume latură a creaţiei lui Nichita. Şi iată ce adie fulgurant între versuri cu surdină tradiţionalistă: "Ce straniu lucru: vremea! - Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete". Şi cine a intuit mai bine duhul roadelor, dacă nu acelaşi Ion Pillat la care "trecutul, copilăria se condensează în fructe" (G. Călinescu): "Copilăria-mi toată dă buzna la uluci/ Cînd stă la poartă coşul cu struguri şi cu nuci" sau "Prin iarnă din cămara zăvorîtă/ Se furişează cald miros de mere". Un auz bun poate descifra aici sonuri familiare, contemporane, proprii unei poete ce exultă prin acumulări şi repetiţii voluptuoase: "Fructele, tuberculii, seminţele, roadele au un miros al lor, fiecare altul, un miros adult, amoros, un miros al supravieţuirii şi al reproducerii lor" (Cele patru anotimpuri). Ana Blandiana s-a născut pe 25 martie 1942. Tot în aceeaşi zi, dar cu 115 ani în urmă (1885), vedea lumina zilei Mateiu I. Caragiale. Şi, culmea! Amîndoi sînt mînaţi de o forţă irepresibilă pe străzile oraşului ce le încîntă ochiul de citadini cu nostalgii vegetale. Astfel, Mateiu remarcă în preumblări fără scop "o casă particulară cu un etaj şi cu un subsol ridicol" şi are, instantaneu, dorinţa unei căsuţe de mahala ascunse printre smochini, lămîi, leandri şi verbină. Iar Ana Blandiana exclamă: "Puţine plăceri ating pentru mine intensitatea beatitudinii pe care mi-o dă hoinăreala, rătăcirea la întîmplare pe străzi (...). Privesc clădirile pe lîngă care trec cu atenţie amuzată, mă distrează cea mai extravagantă stucatură, mă incită