Apar nenumărate volumaşe de versuri pe care mai nimeni nu le cireşte.
Poezia nu e "deşertăciune", încearcă totuşi să ne convingă Sică Popescu în acest volum (al doilea al autorului, după cum menţionează prezentarea biobibliografică).
Între graniţele ei, valorile se scriu cu majusculă (Adevărul căutat e "Cel de o fiinţă cu Tatăl" - Rostul meu, p.9), veşnicia e încă un atribut al lumii rurale, la fel puritatea ("Mergeţi la ţară,/ Unde s-a născut veşnicia", Întorceţi-vă/ La izvorul credinţei/ Şi al iubirii" şamd - Numai acolo, p.87).
În carapacea aforistică a poeziilor, chiar şi în cele de dragoste, descoperim un moralist care întreabă, judecă, gesticulează grav, face jurăminte: Jurămînt - "Voi purta/ Această iubire/ Cu credinţa/ Cu care Hristos/ A urcat Golgota" (p.62), Nerăspunsurile - "Căutăm/ Suntem bolnavi de aflări/ Nerăspunsurile/ Îl vor dispărea/ Mult mai repede/ Pe cel ce-a gîndit" (p.42). Apelul la instanţe divine este la fel de serios: "A pleca de lîngă tine/ E ca şi cum aş îndrăzni/ Fie şi-n şoaptă să spun:/ "Doamne,/ Eu am aflat/ Un alt Dumnezeu."" (Impietate, p.86) sau o Iluminare, mai puţin blagiană: "Fără tine/ Viaţa mea ar fi fost/ Ca poezia română/ Fără Eminescu" (p.89).
Delicat spus, volumul este inegal. Pe lîngă poeziile scurte care se subordonează unei formule a conciziei, a "tăcerii", în care cuvintele umblă fără podoabe, "în pielea goală", întîlnim şi poezii mai lungi cu o morală explicită, chiar scrise cu ritm şi rimă, apropiate de exerciţiul facil al versificaţiei, cum este această Cît încă e timp, închinată copiilor săi, temă predilectă a autorului alături de cîteva clasice: iubirea, moartea, singurătatea, rostul poetului etc. - "Răsfoiţi printre amintirile ce mai sunt/ Poate veţi găsi despre mine un cuvînt/ Întrebaţi-vă suflet, întrebaţi-vă gînd:/ Unde-o fi tata? El ce-o fi făcînd?"
În ciuda tradiţiei o
