La ce mai slujesc revistele literare din exil cînd autorii români care trăiesc înafara frontierelor ţării pot publica nestînjeniţi, "acasă"? Iată o întrebare al cărei răspuns ar suna, într-un prim moment cam aşa: atari reviste nu prea şi-ar mai avea rostul. Afirmaţia se cere însă făcută cu toată precauţia şi în deplină cunoştinţă de cauză. Cine a citit, cine a urmărit vreme de zece ani revista ARGO, editată la Bonn de poetul Alexandru Lungu şi de soţia sa Micaela, ambii foşti medici, îşi va nuanţa, ba poate chiar va reformula răspunsul. Revista ARGO, pe care tot în paginile României literare o denumisem "o corabie de hîrtie, poezie şi desen", a fost timp de un deceniu un spaţiu ferit de furtuni, de polemici şi rivalităţi, un areal de valori lirice şi grafice aflate într-o deplină congruenţă.
Elaborată cu generozitate, revista nu putea fi nici "cumpărată", nici "vîndută", ci doar "oferită". Redactată în condiţii "manufacturiere", textele fiind dactilografiate cu grijă de Micaela Lungu, într-o perioadă în care o astfel de îndeletnicire a devenit arhaică, dar tocmai de aceea, "preţioasă" cînd este vorba de literatură, această revistă a înfruntat toate tentaţiile facilităţii. Cu exactitatea unui metronom, ea ajungea în cutia poştală a destinatarilor ei de două ori pe an. În această iarnă însă, a întîrziat... Numărul 20 - un număr jubiliar - este şi ultimul.
Micaela Lungu şi Alexandru Lungu mărturisesc cu "o brumă nostalgică pe frunţi" dificultatea despărţirii de o încercare despre care ei cred că ar fi reuşit în bună parte. Îi asigurăm că a reuşit întru totul.
La ce mai slujesc revistele literare din exil cînd autorii români care trăiesc înafara frontierelor ţării pot publica nestînjeniţi, "acasă"? Iată o întrebare al cărei răspuns ar suna, într-un prim moment cam aşa: atari reviste nu prea şi-ar mai avea rostul. Afirmaţia se cere însă făcută cu
