M-am întâlnit cu Gion Deplazes în luna noiembrie a anului trecut la Cuera (Chur), capitala cantonului Graubünden, cu un prilej fericit pentru mine. Am avut amândoi răgazul să stăm pe îndelete de vorbă în casa lui primitoare de pe străduţa Buchenweg. Pe fiecare din străduţele paralele locuieşte un scriitor, un om de cultură de expresie romanşă: Carmenaweg, Arnold Spescha, Weinberg, Alfons Maissen etc., un cartier de intelectuali, aş spune. Deşi noiembrie, Cuera era ninsă, iar căsuţele tipice, acoperite de zăpadă, sugerau atmosfera de Crăciun din poveşti. Am stat o dimineaţă întreagă la taifas în biroul cald al scriitorului, în timp ce doamna Deplazes, o violoncelistă pasionată şi cunoscută, ne trimitea din bucătăria de la etaj aromele îmbietoare ale bunătăţilor ce ne aşteptau la prânz. Mă simt onorată de prietenia lui Gion Deplazes, cronicar al timpului său, cum îl numeşte critica literară, poet, profesor, istoric literar şi "ţăran în suflet", cum afirmă el cu ostentaţie. Nu degeaba a primit mai multe premii literare şi a fost distins la 80 de ani cu "Premiul pentru cultură al cantonului Graubünden pe anul 1998."

Stimate Gion, ne place sau nu ne place, timpul trece cu o repeziciune imposibilă. Eşti acum un autor cunoscut, respectat, premiat, cu toată opera republicată recent. Şi asta nu numai datorită vârstei. Cum se simte un scriitor elveţian la ceasul împlinirilor?

Sunt mulţumit că după pensionarea mea de la catedră, în 1981, am avut răgazul să lucrez la ce mi-am dorit, să-mi folosesc timpul după placul inimii. Am scris mult, fără un scop material şi fără să ştiu ce voi face mai târziu cu manuscrisele mele. Peste ani, unele lucruri nu mi-au mai plăcut şi le-am lăsat deoparte, mai ales dacă erau inadecvate momentului. Am renunţat la un roman despre viaţa de soldat, ca să nu se interpreteze că aş face politică. Era timpul când se punea probl