Studiul intrării unui scriitor clasic în "canon", în conştiinţa publică şi în ierarhiile stabilizate ale unei epoci, sau ale istoriei în general, este un domeniu de cercetare relativ nou şi plin de semnificaţii nu atît pentru autorul în chestiune, cît pentru imaginea epocii sau a literaturii respective, mai ales din perspectivă sociologică; intrarea şi apoi menţinerea autorului în manualele şcolare este doar una din componentele acestui proces, şi ea nu este decisivă întotdeauna, uneori nici măcar importantă. În cazul lui Eminescu însă, examinarea prezenţei sale în manuale duce la rezultate semnificative din motive care ţin de circumstanţele speciale ale momentului: afirmarea foarte timpurie a valorii poetului în celebrul articol al lui Maiorescu din 1872 coincide cu momentul de cristalizare a disciplinei respective în învăţămînt şi deci cu apariţia primelor manuale de literatură română, şi în acelaşi timp cu momentul de vîrf al aderării profesorimii româneşti, din Transilvania şi din Vechiul Regat, la principiile culturale şi estetice ale junimismului în forma lui maioresciană. Această coincidenţă are drept consecinţă imediată intrarea triumfală a poeziei lui Eminescu încă în primele manuale demne de acest nume şi consolidarea lui treptată ca figură unică, emblematică, a literaturii şi a creativităţii româneşti în general.

Într-adevăr, numele şi poezia lui Eminescu pătrund în manuale foarte devreme, prima dată în 1875, în Conspectul lui Vasile Gherman Pop; după acesta, poetul, care avea abia douăzeci şi cinci de ani şi nu publicase încă mai nici unul din textele fundamentale ale poeziei sale, este "unul din cele mai frumoase talente şi am putea zice chiar cel mai impozant talent ivit pe scena nouălor mişcări a literaturii noastre". Punctul de plecare al unei judecăţi atît de categorice şi de îndrăzneţe este, desigur, studiul lui Maiorescu Direcţia