Chiar dacă sînt convins că (aproape) oricine poate fi înlocuit mai mult îmi plac cei care se simt de neînlocuit decît cei ce acţionează în numele unei filosofii a provizoratului. Orice îndeletnicire, fie şi cea mai modestă, îşi are artiştii ei - persoane, adică de neînlocuit, în pofida opiniei curente.

Istoria omenirii e plină de exemple ale unor secrete pierdute deoarece oameni de neînlocuit au plecat în mormînt împreună cu ele. Secrete care infirmă ideea că, dacă există condiţii prielnice apariţiei unui Einstein, el se poate ivi şi sub alt nume. Posibil e să se întîmple una ca asta, dar probabilitatea e, totuşi, foarte redusă. Şi o întîrziere de cîţiva ani sau de un deceniu, fie şi în materie de, să le zicem, descoperiri epocale, poate schimba faţa omenirii. Unul dintre motivele pentru care trecutul poate fi reevaluat periodic e şi acela că ne putem înşela în evaluarea rolului de durată al celor despre care convenim, la un moment dat, că sînt personajele principale ale istoriei. Sau că, mai simplu, istoricul, om care se simte şi el, adesea, de neînlocuit, aduce o ipoteză personală despre trecut, ipoteză care poate ajunge, treptat, de neînlocuit.

Un paradox al politicii imediate de la noi e că persoane care au iniţial o modestie în atitudine şi în prezenţa lor publică, ajung să se creadă de neînlocuit cînd li se spune să elibereze funcţia. În ultimii ani, am văzut asemenea reacţii din partea a doi foşti premieri, domnii Ciorbea şi Radu Vasile, iar mai de curînd din partea actualului primar general al Capitalei, dl Viorel Lis. O situaţie mai aparte, deşi cam de acelaşi fel, a fost aceea a d-lui Victor Babiuc.

Văzînd ce drumuri au urmat premierii propuşi de PNŢCD îţi vine să crezi că acest partid ori n-a ştiut pe cine propune, ori, mai probabil, a făcut aceste propuneri în situaţii de criză. Dl Ciorbea a fost, pur şi simplu, scos din pălărie