Am început să uit zilele înfricoşătoare ale lui decembrie 1989. Secvenţele mineriadei (trăite parţial la Bucureşti, parţial la televizor, acasă, la Timişoara) îmi sunt din ce în ce mai neclare. Tot mai estompate îmi vin în memorie şi provocările din martie 1990, la Târgu Mureş, când securitatea, punându-i pe români şi unguri să se bată precum chiorii, a renăscut din propria cenuşă. Până şi violenţele (nu numai de limbaj!) ale lui Ion Iliescu - de la "Măi, animalule!", la ciomăgirea nemiloasă a opoziţiei - şi-au diminuat, în mintea mea, din importanţă. în mod straniu, cea mai puternică imagine legată de primele luni ale lui 1990 îl are în centru pe Gabriel Andreescu.

Auzisem, evident, de la "Europa liberă" de opoziţia sa neînfricată la regimul Ceauşescu. îi ştiam, din articole sau din prezenţa la televizor, opţiunea radicală în raport cu ticăloşia comunisto-securistă. Chiar dacă personaje gureşe, demagogi cu grade securiste, politruci dotaţi cu o nesimţire gigantică, securişti în blană de oaie acaparaseră microfoanele mini-parlamentului - faimosul C.P.U.N. -, ştiam că undeva în penumbră există şi Gabriel Andreescu şi speram că, deşi acoperită de gâlgâiturile respingătoare ale farsorilor propulsaţi în viaţa politică de crimele iliesciene, poziţia reprezentată de Gabriel Andreescu va triumfa.

Am nutrit această speranţă - prostească, recunosc! - până în ultima zi de existenţă a C.P.U.N. închiderea festivă a activităţii mini-parlamentului a coincis cu cea mai deşănţată dezlănţuire de primitivism, resentiment atroce la care asistasem în lunile de după căderea lui Ceauşescu. Exasperat de neseriozitatea, nesimţirea şi iresponsabilitatea celor care se ştiau deja înşurubaţi în scaunele puterii, Gabriel Andreescu a urcat la tribună şi a rostit un tulburător discurs, o amară meditaţie despre ceea ce parlamentul autodesemnat ar fi trebuit să facă şi să fie. Ca