Vrînd-nevrînd, în faţa oricărei poete ne punem întrebarea în ce măsură corespunde producţia ei "poeziei feminine". Întrebare pe care o precedăm cu cea dacă există o atare poezie. În chip curent (lăsînd la o parte analiza conceptului care conţine neîndoios o doză de preconcepţie), prin "poezie feminină" înţelegem ilustrarea unei scheme din care fac parte afectivitatea intrinsecă (erotică şi maternă), senzualitatea exacerbată, unversul domestic. Reperele ei sînt, aşadar, ambianţa emoţională şi decorul fiziologic. Împrejurarea că multe poete se îndepărtează de acest canon îl poate, fireşte, invalida în realul textual, fără a-l suprima complet din conştiinţa noastră, care se poate raporta, de asemenea, la un real textual de factură "tradiţională". În unele momente, sîntem înclinaţi a refuza pur şi simplu departajarea în cauză. În altele însă... Ştefania Plopeanu e o au-toare care ţine a-şi dovedi "emanciparea", ieşirea de sub tutela unei feminităţi imprescriptibile. Drept care ne aduce la cunoştinţă că şi-a "cheltuit" viclenia, id est strategia disimulatoare atribuită sexului său, acea preocupare de-a aşeza capcane pe căile presărate de pericole ale vieţii: "Toată fericirea/ pot s-o dăruiesc/ azi gratuit/ ni-mic nu mai am de ascuns/ simulacrul, viclenia/ cea minunată/ s-au cheltuit;/ hăituiala lupească/ acum/ e a clipei// doar clipa/ mai e un călău/ în repaos" (Repaos). Altminteri, adică fără acest act de "generozitate", am fi avut a face cu "cruzimea" fiinţei care, mai slabă fiind, înţelege a se apăra uneori cu ferocitate în competiţia vitală: "Te lamentezi privindu-mi/ mîna inertă/ fără prietenie;/ sînt crud, aşa spui,/ ba eu, femeia/ sînt cea mai crudă/ sînt muma/ moartea/ floarea;/ stai şi gîndeşte// aşa, neatins,/ am să-ţi las eu întreagă/ ţie, durerea!" (Cruzime). Consecinţa e libertatea, plonjarea în poezie nediferenţiată, în mediul căreia bărbatul şi femeia