De la serialele de televiziune pînă la, mai recent, o serie de talk-showuri, umorul a devenit, din ce în ce mai mult, un produs de import în România. Rîdem la glume cu un puternic caracter local, uneori chiar uşor ezoterice (ca în cazul sit-com-ului Seinfeld), fără a ne mai întreba în ce măsură sîntem cu adevărat amuzaţi. Mimetismul de care ne dovedim capabili este, uneori, năucitor. Nu vreau să spun că ar trebui neapărat să avem propriile noastre comedii TV de situaţie, deşi nu văd vreun motiv evident pentru care acestea nu pot exista. Ce-i drept, conţinutul (dacă se poate întotdeauna vorbi despre un conţinut) anumitor talk-showuri are un cert specific naţional, cu toate conotaţiile (inclusiv negative) pe care le presupune termenul. Mi se pare însă de domeniul evidenţei faptul că în România nu există o tradiţie culturală echivalentă celei care peste Ocean produce filmuleţe simpatice, isteţe şi relaxante precum Seinfeld, Friends, Fraser, sau Cheers. Motivul, cred eu, îl putem descoperi dacă ne îndreptăm privirile spre literatură. Culturile mici, precum a noastră, par a avea un anumit radicalism în evaluări, care pe lîngă faptul că produce elitism (consecinţă mai curînd fericită), prezintă şi riscul de a separa prea brutal negrul de alb, lăsînd deoparte tocmai acele zone de trecere, griul în care ne-am putea mai mulţi regăsi, chiar dacă nu totdeauna. Mai precis spus, în culturile occidentale anumite distincţii sînt mai puţin ferme decît la noi, de pildă aceea dintre literatura de consum şi ceea înaltă. Distincţia la noi e fermă nu (doar) pentru că e susţinută de instrumente critice infailibile, ci şi fiindcă efectiv nu există o producţie demnă de atenţie de cărţi fără ambiţia de a obţine favorurile Olimpului critic, dar totuşi scrise cu respect pentru un public inteligent, nu neapărat erudit, dar cu un oarece discernămînt şi bun-simţ. După părerea mea din aceast