Cu Traian Mocanu, lucrurile pot incepe sau sfarsi. Consecintele inceputurilor sunt bune, pentru aceea ca ceva se naste. Iar nasterile nu sunt vinovate. Cele ale finalurilor sunt iarasi bune, caci pot trece de langa noi cele ce si-au desavarsit existenta, ori au complicat-o inutil.

"Eram la Paris; la Louvre. Cercetam, atent, niste sali de expozitie, si ma simteam presat de ceas. Greu de ales, de cautat, la Louvre... Sub niste coloane, departe de fluxul obisnuit al vizitatorilor, pentru ca era greu de patruns, intalnesc o panza. Mare cat un perete lung de vreo cinci metri si inalt de vreo trei. Ceva greu de inteles, de inscris in plastica lumii, mai ales ca spatiul de abordare era imposibil de idiot, de insuficient. Ceva ma obliga sa privesc in delir acea creatie, cu toate ca eram sufocat", imi povestea Traian Mocanu, la vernisarea expozitiei de la Galeriile Cupola, acum cateva zile. "Dar provocarea a fost prea violenta, ca sa nu ma gandesc la felul atat de necunoscut, pentru noi, cunoscatorii, al cunoasterii noastre. Pentru ca atat de multe lucruri care ne privesc, chiar lipite de pielea si sufletul nostru, nu au nici o intelegere, dar ne nasc si ne omoara, am hotarat sa compun acest ciclu plastic. Mi-a luat ani buni..."

Pare mistica aceasta justificare. Dar s-a indaruit cu sansa de exprimare. "Nu e un mesaj confortabil, direct, nici chiar in linia modernismului, ori abstractionismului plastic consacrat al secolului", se exprima criticul Valentin Ciuca, la vernisarea acestei provocari. "Cine vrea sa inteleaga are nevoie de liniste, dar si de sensibilitate; sau de virtute. E o provocare, pentru care iti este greu sa-ti alegi armele", continua Valentin Ciuca.

Invitat special al autorului, Horia Zilieru, impartasea nedumerirea. Dincolo de intrebarile pe care ne-am obisnuit sa le numim "de capatai", Horia se intreba, vorbind de tablourile lui Trai