Marti, 21 martie, profesorul Mircea Zaciu a intrat in istorie. In mitologie el intrase mai demult, cind eram inca tineri si-i auzeam pe colegii clujeni vorbind despre el cu un sentiment straniu – pentru noi cel putin, pentru bucuresteni – de care ei probabil ca nu-si dadeau seama: cu un amestec de veneratie si totodata de tandra camaraderie. Era, cum stie toata lumea, un extraordinar antrenor cultural, in sensul pe care-l dadea Noica acestui cuvint. De o politeta destul de rigida, cu putin staif adica, dar fara sa excluda o reala cordialitate, era un personaj dintr-un alt secol parca; era un fanatic al cartii, al literaturii, al culturii, si toate valorile in care credea incepeau si se intorceau necontenit aici. Era cineva de la care puteai invata si mai ales era cineva caruia i te puteai alatura intr-o comuniune care, desi selectiva, n-avea nimic exclusiv: avea ceva de prelat, auster si totusi intelegator.

L-am cunoscut tirziu, la sfirsitul anilor saptezeci, cind m-a solicitat sa lucrez la primul “dictionar Zaciu

Marti, 21 martie, profesorul Mircea Zaciu a intrat in istorie. In mitologie el intrase mai demult, cind eram inca tineri si-i auzeam pe colegii clujeni vorbind despre el cu un sentiment straniu – pentru noi cel putin, pentru bucuresteni – de care ei probabil ca nu-si dadeau seama: cu un amestec de veneratie si totodata de tandra camaraderie. Era, cum stie toata lumea, un extraordinar antrenor cultural, in sensul pe care-l dadea Noica acestui cuvint. De o politeta destul de rigida, cu putin staif adica, dar fara sa excluda o reala cordialitate, era un personaj dintr-un alt secol parca; era un fanatic al cartii, al literaturii, al culturii, si toate valorile in care credea incepeau si se intorceau necontenit aici. Era cineva de la care puteai invata si mai ales era cineva caruia i te puteai alatura intr-o comuniune care, desi selecti