După Carapacea cu sunete care a apărut, în 1996, la Editura Eminescu, Paul Aretzu publică, la Cartea Românească, de astă dată, un volum de versuri care nu poate trece neobservat: Orbi în paradis (scriere în mărime naturală sau camuflaj total de cuvinte). Ceea ce se impune, de la bun început, de la deviza pe care poetul şi-o alege drept moto - "Scriu, deci exist", până la a(o)rta poetică din final, (fără a mai pune la socoteală textul invizibil), este afirmarea orgolioasă a încrederii în forţa imanentă a scriiturii. Actul scrisului este înţeles deopotrivă, ca domeniu al libertăţii totale, al gratuităţii şi nepăsării suverane, dar şi ca principiu ordonator (destabilizator?!) al realităţii. Există o consecvenţă obstinată în detectarea acelor zone de interferenţă între lumea reală şi lumea textului, care funcţionează parcă după principiul vaselor comunicante, "a(o)rta" poetică este irigată de sângele cald al cuvintelor, care, docile sau rebele se organizează până la urmă, parcă de la sine, în "edificii" poematice (aziluri de lux?!), sustrase "exilului" pe care îl reprezintă realitatea: "înlăuntrul poemului un lux aparte: azilul, castroane de tablă, melcii timpului ducând în coarne vezica soarelui, măcelari cu părul vâlvoi murdari de suflete pe piepţii salopetelor, icoana făcătoare de minuni, tomberonul, piei de miei cu inima de îngeri, domnişoara în curul gol printre admiratori fardaţi foşti marinari, păsări oarbe împăiate cu frunze, mai mulţi ochi băgând arhiva în sperieţi, bijuterii false, lapislazuli, toarte, paftale, niscai matostate - acolo (...) în afara poemului: exilul în care pornim de-a-ndăratelea." (p. 37-38)

Arbitrariul este ridicat la rangul de principiu ordonator, ca în producţiile suprarealiste, deşi nu avem de-a face neapărat cu o provocare voluntară a misterioasei dinamici a inconştientului, ci mai curând cu decizia lucidă (şi asumată ca ata