Deşi a fost tradusă în 14 limbi, devenind peste noapte adevărat best-seller în lumea universitară, cartea lui Alan Sokal şi Jean Bricmont, Impostura intelectuală, este cunoscută, cred, mai mult din auzite decît ca urmare a unei lecturi reale. Cît de uşor se creează succesul din zvonuri şi senzaţional! Uitasem de existenţa ei şi aş fi trecut-o, făra îndoială, la capitolul anecdoticului amuzant al vremii noastre, dacă un eseu remarcabil semnat de Richard Rorty în revista "London Review of Books" în numărul din luna martie a acestui an nu mi-ar fi amintit, printr-o asociaţie indirectă de idei, de scandalul stîrnit cu trei ani în urmă de Sokal, amplificat ulterior de volumul scos împreună cu Bricmont. Textul lui Rorty, o subtilă şi convingătoare incursiune în istoria filozofiei, construită ca analiză la o propoziţie gadameriană (Fiinţa care poate fi înţeleasă e limbă), m-a ajutat să înţeleg de ce Impostura intelectuală a lui Sokal şi Bricmont m-a dezamăgit atît de tare. Nu mă voi referi în acest articol la eseul lui Rorty, bogăţia lui de idei mă obligă să îi acord spaţiul cuvenit într-un număr viitor. Suficient să spun că profunzimea argumentelor lui pentru o reconciliere filozofică a relativiştilor cu adepţii unui fizicism intransigent pune într-o lumină foarte nefavorabilă superficialitatea remarcilor lui Sokal şi Bricmont.

Senin declar că mă număr printre cei sastisiţi de obscurantismul postmodernist, şi prin urmare am deschis plină de speranţe volumul celor doi mai sus pomeniţi, în nădejdea că voi jubila văzîndu-mi propriile nemulţumiri validate de doi oameni de ştiinţă, că voi rîde, cum ar veni, pe socoteala unor giganţi de mucava din alaiul uneori atît de deplorabil al postmodernismului (sau poststructuralismului). Dar oricît de dispusă am fost să citesc cu simpatie Impostura intelectuală, nu mi-am putut reprima dezamăgirea încă de la primul capitol. A