"Franţa trecea prin cea mai neagră perioadă din istoria ei. Un singur lucru o mai putea salva: un miracol", citeşti pe marele ecran, în introducerea superproducţiei lui Luc Besson. Miracolul s-a numit Jeanne d'Arc (Joan of Arc, cum sună titlul original al filmului). O adolescentă care a scos ţara din dezastru, conducînd armata franceză spre victorie şi alungîndu-i pe englezii invadatori; o ţărăncuţă analfabetă, devenită personaj legendar... În 1431, la 19 ani, a fost arsă pe rug, ca eretică. Peste 500 de ani, Vaticanul avea s-o canonizeze.

Secolele au îmbrăcat-o pe Sfînta Ioana în costumele şi obsesiile lor. Personajul a fost văzut şi interpretat extrem de divers. În Shakespeare (Henric VI), Ioana apare ca o vrăjitoare, o fiică denaturată, o dezmăţată! Voltaire a imaginat, sarcastic, o Ioană pleznind de sănătate şi de umor. Schiller a văzut o Ioană mistică, arzînd, ca o torţă, spre cer. În Bernard Shaw, viziunile Ioanei, vocile pe care le aude, se datorează "unei disponibilităţi particulare a spiritului ei de a-şi vizualiza propriile intuiţii"... A existat, la sfîrşitul secolului 19, chiar şi o Ioană cu idei socialiste (a lui Peguy), iar la începutul anilor '30 s-a născut şi o Ioană Dark, proletară în Chicago (Sfînta Ioana a Abatoarelor, de Brecht). La sfîrşitul anilor '30, Paul Claudel a scris un oratoriu dramatic, Ioana pe rug, cu muzica de Arthur Honegger... Între sanctificare şi demitizare, între tragedie şi farsă, între terestru şi metafizic, personajul Ioanei d'Arc îşi continuă drumul, şi e departe de a-şi fi epuizat resursele.

Ce face, acum, Luc Besson ? Fără prejudecăţi sau inhibiţii sau complexe culturale, Besson face o superproducţie sănătoasă, un film de mare montare şi de mare public; era şi timpul ca fecioara din Orléans să devină şi un mare succes comercial! E interesant de observat cum, în cortegiul cinematografic al Ioanelor secolu