O femeie tânără face plajă într-o curte protejată de privirile indiscrete. Un băiat şi o bătrână îi admiră frumuseţea din locuri diferite şi, bineînţeles în feluri diferite. Doamna în vârstă iese însă, la un moment dat, din boscheţii care o ascundeau şi-i oferă un vas cu zmeură otrăvită. Povestea se termină brusc, având în prim plan, ca şi la început, fructul ucigaş. "Pepa, în curte" este numele prozei şi face parte din noua carte a lui Val Gheorghiu intitulată Pretenţiile barcagiului Caron. De ce am început cu acest mic text? Tocmai pentru că el concentrează un anumit algoritm exploatat până la uzură în acest volum. O atmosferă întocmită cu artă este bruscată mai devreme sau mai târziu (de preferinţă în finalul textului) de un gest sau un eveniment, contrastante.

Citesc pe coperta a patra o apreciere a criticului Gheorghe Grigurcu, "Miniprozele lui Val Gheorghiu izvorăsc, elocvent, din impactul contrastelor". Contrastul amintit este folosit cu obstinaţie şi chiar cu ostentaţie de autorul în cauză, însă, prozele rezultate nu datorează nimic acestui procedeu. Val Gheorghiu construieşte meticulos, iar apoi îşi distruge (de multe ori la propriu) opera miniaturală. Să fie vorba de un experiment? Dacă ar fi aşa redundanţa ar fi insuportabilă. Părerea mea este că avem de-a face cu o interesantă necesitate formală. Fraza de sfîrşit care rupe dizgratios voalul unor reuşite nu este altceva decât un titlu ales în mod arbitrar dintr-un reflex artistic. Şi aici intervine o importantă componentă biografică:Val Gheorghiu este şi artist plastic. Deşi, în cazul de faţă, materia primă este cuvântul, autorul nu se poate abţine şi adaugă încă un titlu, un fel de morală. Şi asta din "reflexul plastic" de a aşeza titlul în partea inferioară a pânzei.

Tocmai prin acest peocedeu Val Gheorghiu îşi camuflează ochiul moralist. Textele sale sunt fabule în toată regula. Repe