Şase decenii de stabilitate stilistică

De la debut şi până la sfârşitul vieţii, ceea ce înseamnă din 1919 şi până în 1979, Alexandru Philippide nu şi-a schimbat modul de a scrie. în poezia sa poate fi sesizată o translaţie lentă de la regimul solar la o atmosferă mai sumbră şi de la reveria intimistă la parabola despre condiţia umană. însă aceste modificări, determinate pur şi simplu de înaintarea în vârstă - ca schimbarea treptată de-a lungul anilor a compoziţiei unei roci imobile - nu fac decât să pună şi mai mult în evidenţă faptul că Alexandru Philippide a rămas acelaşi: nu numai împrejurările istorice în continuă metamorfoză, dar nici redimensionările succesive din interiorul propriei sale fiinţe n-au reuşit să-i tulbure calmul cu care şi-a caligrafiat versurile.

Impresia noastră că s-a aşezat o singură dată la masa de scris şi şi-a aşternut apoi pe hârtie, fără întrerupere, întreaga operă poetică devine şi mai puternică dacă recurgem la comparaţii. Mihai Eminescu - Mihai Eminescu însuşi, pe care memoria noastră culturală îl aşează în eminescianism ca într-un sicriu de cristal - experimenta în adolescenţă o retorică a înflăcărării, pentru ca abia la maturitate să devină concis, contemplativ, astral. George Bacovia - expresionistul considerat printr-o eroare de situare simbolist - a evoluat de la armoniosul "balet mecanic" la stridenţa enunţurilor eliptice şi dezarticulate din perioada târzie. Laconicul Ion Barbu a străbătut cele trei etape pe care le găsim enumerate în manualele şcolare: parnasianism, balcanism, ermetism. Şi lista de exemple ar putea continua. în creaţia lui Alexandru Philippide asemenea schimbări nu există. Iar consecvenţa este cu atât mai frapantă cu cât cărţile de versuri au apărut la distanţe mari în timp: Aur sterp în 1922, Stânci fulgerate în 1930, Visuri în vuietul vremii în 1939, Monolog în Babilon în 1967, Vis