Situată undeva la graniţa dintre onirismul estetic şi minimalismul practicat de grupul lui Constantin Abăluţă, poezia lui George Almosnino îşi conturează încă din volumul de început, Laguna, un univers distinct, care se înfăţişează ca o colecţie de relicve sau de obiecte mumificate, de unde nu lipsesc apariţiile umane groteşti, amintind câteodată de proza lui Bruno Schultz şi reductibile la arhetipul omului-manechin. Moartea, la rândul ei, este integrată printre secvenţele unui scenariu absurd, realizat printr-o tehnică a insolitării, care se desfăşoară pe linia deformării caricaturale, dezvăluindu-şi caracterul de "denaturare": "Soră dă-i omului acesta, ce încearcă/ să moară, trupul tău./ E gata să-mi cadă de-a curmezişul drumului/ şi-am să fiu nevoit să-l rod/ până la oase şi oasele/ să pot trece înainte./ Soră, rămâne fără păsări pădurea" (Spital). Poemul e conceput acum, pe linia teoretizărilor lui Ţepeneag şi Dimov ca o "configuraţie", dar fără luxurianţa imagistică din lirica dimoviană, "iluminările" din poezia lui Mazilescu, hieratismul lui Daniel Turcea sau verva deconstructivistă a Norei Iuga. Căci poetizările lui George Almosnino propun viziuni concepute ca nişte colaje, alcătuite din obiecte de o maximă opacitate, de o corporalitate exacerbată, care mai mult absorb lumina decât o reverberează, în timp ce sentimentul jubilaţiei în faţa miraculosului este în totalitate inexistent, imaginaţia fiind concepută mai degrabă ca un instrument "diabolic" care construieşte universuri plasate sub semnul derizoriului neliniştitor. Există, de aceea, în aceste texte, o anumită monotonie a fantazării, viziunile par să se nască din mişcarea unei imaginaţii "obosite", astfel încât culoarea visului va fi la Goerge Almosnino îndeosebi cenuşiul, decorurile sale fiind lipsite de cromatismul frenetic al unora dintre onirici. Pe fundalul acestei lumi, care sugerează sentime