Ne-am obişnuit să celebrăm aniversările de un secol, de maximum două... Aniversarea quattrocentenară stînjeneşte. Ce ne mai leagă astăzi de legendarul filozof sacrificat pe rug în februarie 1600? Nimeni nu poate fi ars de viu astăzi pentru ideile sale şi mulţi dintre contemporanii noştri rămîn fără îndoială uluiţi aflînd că asemenea fapte erau totuşi monedă curentă în urmă cu doar 400 de ani.

Din păcate, ceea ce i s-a întîmplat lui Giordano Bruno în chiar anul cînd Mihai Viteazul unea Ţările Române nu reprezintă doar o pagină de istorie veche; gestul lui nu şi-a epuizat nici pînă astăzi consecinţele.

Într-o operă imensă, scrisă parcă în transă, acest genial călugăr dominican descoperea - prin intuiţie extraordinară şi cu o argumentare mai degrabă poetică - ceea ce formează astăzi zestrea incontestabilă a gîndirii noastre: de la principiul îndoielii metodice (unde îl precedă pe Descartes) la adevărul infinităţii Universului, de la ideea relativităţii (chiar dacă sub formă primară) la cea a unei structuri minimale din care se compune materia sub toate formele ei (admiratorilor filozofului le place să vadă aici premoniţii ale Tabelului lui Mendeleev şi ale codului genetic AND) - propoziţiile lui Bruno au dinamitat gîndirea dominantă a epocii. Argumentările sale aforistice au ţîşnit în cascadă, spre oroarea Bisericii catolice aflate în plină Cotrareformă.

Dogma Trinităţii e absurdă, ca şi cea a Imaculatei concepţiuni, proclamă filozoful; pămîntul nu e centrul Universului, centru care nici nu există, din moment ce Unviersul e infinit; Dumnezeu înseamnă însuşi acest infinit, El este "forţa care umple totul şi luminează lumea", dar El se află şi în interiorul fiecărui suflet individual, destinat să se verse, după moarte, în unitatea primordială; "în spaţiu nu există sus sau jos, situare absolută", descoperă Bruno, "există un număr infinit de sori;