Ruggiero e artist de stradă. Cîntă (frumos) în Piazza Navona. Voce, acompaniat de unul sau doi chitarişti. N-are şcoală, nu ştie notele. Dar are voce bună, plină. Soţia lui e nemţoaică, absolventă de istoria artei. Ruggiero e un fel de şef al artiştilor (cîntăreţi, pictori, saltimbanci) din Navona. Nu mişcă nimic fără el. El le dă voie să lucreze în piaţă, el îi dă afară dacă nu respectă regulile. Se simte responsabil pentru ei. Ruggiero e comunist. Adică e în partidul lui Bertinotti. De fapt, e cam anarhist, poartă insigna cu El Che. Inutil îi spun că dacă vreodată, Doamne păzeşte!, ar veni comuniştii la putere în Italia, primii loviţi ar fi cei ca el. El are idealuri, principii, valori în care crede şi, culmea!, pare că reuşeşte să trăiască în acord cu ele. Nu e inserat social: nu are carte de muncă, nu plăteşte impozite statului capitalist, nu are asigurare medicală (dar nici nu se îmbolnăveşte, zice el), nu are maşină, e boem. E liber. Plin de energie. De cîte ori ne vedem mă întreabă dacă îmi place cum am ajuns. Toate putanele albe din Roma sînt din Est. Nu mai avem piaţă, înainte era Uniunea Sovietică, acum unde mai vindem? Ăştia de-acum ne colonizează. Ne mulg. Unde e demnitatea umană? "Sara' guerra civile, te lo dico io. Guarda Albania." Pe nemţii şi japonezii care dau pe o cină în Piazza Navona mai mult decît salariul meu lunar, Ruggiero îi consideră datori să plătească. Le cîntă (frumos, cum ziceam) vreo trei cîntece, apoi îi usucă. E insistent. Îi dispreţuieşte şi le ia banii. De voie, de nevoie, îi dau. Maurizio e, ca şi mine, matematician. Termină un doctorat în geometrie la Pisa. Soţia lui generalizată, Rosa, de asemenea. În afară de asta, ei militează. Civic, nu fac politică de partid. Dar, natural, se simt apropiaţi de stînga pentru că numai acestea îi susţin.

Fac, de pildă, campanie împotriva firmei Nestlé (care descurajează alăptatul na