( se citeşte cum se scrie) În această ţară, ea pare a fi singurul om care luptă cu mizeria, cu delăsarea şi cu bătaia de joc. Ea este acolo unde agenţii comerciali puturoşi dosesc mărfurile expirate şi acolo unde mafioţii comerţului şi profitorii haosului fiscal pitesc putregaiuri fără factură; ea este acolo unde microbii plutesc în aer şi în fibra cărnii vinete, ea este acolo unde sfoiagul devine plantă de cultură peste creierul pané şi peste borcanul de iaurt. Ea intră izbăvitoare în bufetele şi gogoşeriile în care mizeria sare la gît ca o fiară, ea este justiţiarul de care se tem patronii restaurantelor româneşti, chinezeşti şi arăbeşti de-a valma. Această femeie - atît de fragilă, în fond, în zbaterea ei cvasi-cotidiană prin pieţe, en-gros-uri, depozite şi hale - este singurul om din această ţară care, azi, ar merita o odă. Alexandru Ioan Cuza mergînd prin pieţe, deghizat, pentru a-i prinde pe negustorii nemernici cu ocaua mică este efigie palidă faţă de ea. Vlad Ţepeş, cel din istorie sau cel din "Scrisoarea a treia", în luptă cu smintiţii şi cu mişeii, este, la fel, simplă legendă faţă de această femeie aflată în luptă cu hoţii şi inconştienţii. Am pus atîta patos în cele scrise mai sus încît totul parcă sună a glumă. Dar nu e pic de glumă. O spun cu mîna pe inimă, fără zîmbet ascuns şi cu entuziasm nemimat: devin, pe zi ce trece, un tot mai îndîrjit fan al Virginiei Vârgolici. Ea, acest inspector OPC ale cărei aventuri citadine umplu jurnalele televizate de seară, îmi dă de fiecare dată un sentiment incredibil de tonifiant. Nu mai sînt dependent de ziare, editorialiştii nu mă mai scandalizează, privesc cu alt ochi talk-show-urile, politica mi se pare o glumă iar în majoritatea politicienilor văd, de la o vreme, stafilococi vorbitori ridicaţi în două picioare. Nu mai am ochi şi urechi decît pentru Virginia Vârgolici şi echipa sa de justiţiari ai moment