Despre primul "european" al culturii române, polytropicul Cantemir, s-a scris prea mult pentru a mai avea cineva ambiţia de a procura noutăţi cititorului. Despre multiplul mod în care clasicul nostru întrupează motivul călătorului paradigmatic, acel homo viator cu care se legitimează "occidentalii civilizatori", s-a bătut, la fel, monedă, suficient de mult. Nuanţe au scăpat, totuşi, mai ales acolo unde asocierile păreau oarecum "exotice". O astfel de conexiune - cu cultura engleză - pare inedită, deşi mărturiile stăteau la îndemâna specialiştilor de la mijlocul secolului luminat, căruia, cel puţin prin legăturile cu Academia din Berlin, dregătorul moldav îi aparţinea în chiar ochii Occidentului. Printr-o extravaganţă onomastică, eruditul om politic din marginea continentului se reclama de la marele Han Timur, numele Timircan fiind "rescris" drept Cantemir pentru un auditoriu vestic! Lucrul îl făcuse pe Voltaire să exclame, a uimire, în faţa lui Antioh, că îl crezuse pe princiarul său părinte mai curînd descendent din rasa lui Pericle, decît a lui Tamerlan. "Ieroglifica" sa identitate ni se revelă şi în faimoasele tablouri în care spectaculosul sartorial subliniază prestigiul aristocratic, servind, totodată, drept util paşaport în lumea aleasă a zilei. În haine orientale - firească înfăţişare impusă de moda oficială - Cantemir ni se arată în preajma lui Petru cel Mare, în Iaşul voievodal. Ca însemn al puterii poartă un hamger - pumnal turcesc, pentru noi, persan, pentru occidentali -, în timp ce ţarul, cu obrazul bine ras şi tricornul acoperindu-i chic peruca, à l'occidentale, pare incomparabil mai degajat. Petru etalează o tunică "persană" din cea care revoluţionase moda masculină a curţii lui Charles al II-lea, în practic cîteva săptămîni, pentru că însuşi monarhul insularilor anglii decisese să încurajeze veşminte mai practice. Strămoaşă a hainei-sacou a cos