Cu ceva mai mult de două luni în urmă, în Dilema nr. 361 (14-20 ian. 2000), am publicat - mi s-a publicat! - articolul de mai jos. Îl reiau astăzi, cu o adăugire.
O carte blestemată
- un sfert de veac de ghinion - Moare lent, înghiţită de nispurile agitate ale indiferenţei la esenţial, o carte fundamentală a culturii române. Se numeşte Dicţionarul scriitorilor români şi în acest abia început an, anul 2000, se împlineşte un sfert de veac de cînd şi-a început odiseea. A fost în 1975, la Cluj, în cea mai banală formă: a unui proiect, a unei "propuneri" cum se spunea în limbajul birocratic al epocii, avînd ca destinatar o importantă editură neliterară de pe atunci, Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Proiectul a fost acceptat, iar autorii săi au devenit, în acelaşi limbaj, "coordonatori ai lucrării". Au alcătuit o echipă de colaboratori, au stabilit reguli, criterii, norme de redactare. În cîţiva ani, cartea exista. Exista în manuscris. A fost predată editurii. Au început şicanele, obstrucţiile, "observaţiile", referatele. Dintr-un instrument de lucru, banal în alte culturi, fără precedent în cea română, Dicţionarul a devenit o carte suspectă, chiar subversivă, un pericol pentru sănătatea culturală a ţării. Mai întîi boicotat, apoi respins, pe urmă interzis, Dicţionarul scriitorilor români a sfîrşit prin a fi practic anulat, nemaifiind permis nici măcar să i se menţioneze existenţa. Lotul cărţilor puse de cenzură după gratii se îmbogăţise cu un vînat de preţ. Doar la posturile străine de radio cu emisiuni în limba română, şi mai ales la Europa Liberă, ale cărei emisiuni culturale îi şi făceau de fapt gloria în acei ani, se mai amintea de Dicţionar: fără Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Gelu Ionescu ar fi fost un mormînt fără cruce. În ţară, nu exista. După decembrie 1989, "istoria" Dicţionarului a fost scoasă la lumină, evocată, invocată, instrume
