Nu de mult s-a desfăşurat în Bucureşti o licitaţie atît de specială, încît aproape impune să fie tratată separat de celelalte. Ea a avut forma unui serial, fiind divizată în cîteva secvenţe şi a oferit spre cumpărare bunurile confiscate lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu prin sentinţa Tribunalului Militar din decembrie 1989. Semnalat mai ales în legătură cu pitorescul obiectelor, cu identitatea achizitorilor săi şi cu jocul preţurilor, episodul suscită unele întrebări care depăşesc cu mult acest orizont. Aşa de pildă: de ce între pronunţarea sentinţei de confiscare şi executarea ei pe cale de licitaţie a trebuit să se scurgă un întreg deceniu? Cît de riguros şi de către cine au fost administrate respectivele obiecte pe parcursul acestui lung interval? O altă întrebare de fond, vizează modul cum a fost definită, sub raport juridic, proprietatea Ceauşeştilor asupra bunurilor licitate. Selectarea acestora reclamă dovezi concludente că ele aparţinuseră efectiv celor doi condamnaţi - problemă care, evident, nu se punea în acelaşi fel pentru nenumăratele lui şepci şi pentru yahtul cu care se dotaseră. Aci apare un obstacol practic insurmontabil, şi anume imposibilitatea de a distinge între obiectele pe care Ceauşeştii le posedau şi cele pe care le aveau în folosinţă. În contrast cu Lenin ori Stalin, liderii stalinişti ai României şi-au arogat condiţii de viaţă de-a dreptul extravagante. Instituite fără nici o explicaţie de predecesorii lui, aceste excese au fost duse de ultimul dictator pînă la grotesc. El şi-a extins domiciliul într-un larg perimetru urban din jurul locuinţei propriu-zise, evacuînd, de pildă, întreaga stradă Molière, ori dislocînd linia de tramvai 5 din Calea Floreasca şi mutînd-o în strada Barbu Văcărescu; a ordonat să i se construiască peste drum de locuinţă, la malul lacului,

în spaţiul unui fost ştrand, un somptuos local de relaxare înzestra